Reflecţiile unui condeier nenăscut

eroii scriu istoria
cu propriul sânge...
ploile spală pământul...
memoria - le rămâne înveşnicită
în Cartea Vieţii...
eu-mi scriu istoria sufletului...
de ani...
condeiul - ca un briceag
încrustând slove în lemn...
scârţâie din greu...
tremură...
ezitând se desprinde
de foaie...
frica necunoaşterii de sine(?)
frica eşecului(?)
lacrimi pe hârtie...
cerneală dizolvată şi...
părticele din suflet plutinde...
condeiul îmi cade din mână
dar...continui să scriu...
scriu cu lacrimi
pe filele sufletului...
să nu mai las urme...
laşitate(?)
poate...
dar nici slava lumească
n-o vreau...
vreau doar un loc
în corola unui trandafir
al raiului...
un loc în veşnicie
printre cei iubiţi...


o, raiule care prin patimirea
din marea iubire de oameni
a Domnului,
ni te-ai deschis nouă,
nu sunt vrednică de nici
o picătură din dulceaţa ta...
viforul păcatului spulberă
în mine lucrul virtuţii,
curmând liniştea
sufletului meu...
dar aud blândeţea
şi triumful din glasul Tău,
Doamne:
"Îndrăzneşte, Eu am
biruit lumea..."
şi alerg către Tine
iar şi... iar...
primeşte,Doamne,
pocăinţa mea, a celei
risipitoare de osteneli...
sălăşluieşte-Te
întru mine şi umple-mă
de Harul Tău cel Sfânt...
curăţă-ma de toată neputinţa,
vindecă-mi ranile
şi luminează-mi
cugetul şi sufletul
ca să pun bun început
vieţii, înfăptuind
cele plăcute Ţie...
călăuzeşte-mi paşii
pe îngusta
şi anevoioasa cale
a mântuirii
pentru a mă face părtaşă
nepieritoarelor Tale avuţii...
întareşte-mă pentru
orice jertfă in numele
Dragostei...
dăruieşte-mi,
Doamne, să cunosc
bucuria suferinţei
din Iubire şi pentru Iubire!

Cine suntem? Spre ce ne îndreptăm?

"Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică - Ioan 3: 16"




  Suntem scântei desprinse din lumina veşniciei...
  Suntem fărâme din conştiinţa infinită a Creatorului, ce poartă amprenta harului divin...
  Suntem copiii cerului creaţi din iubire şi pentru iubire, sortiţi eternităţii..
  Suntem fiii risipitori ce am mâniat dragostea Tatălui ceresc, vatamându-ne chipul neprihănirii, pentru care am căzut dureros din leagănul iubirii, pe spinii stricăciunii... Cazând ne-am frânt aripile... Acum privim cu jind si căinţă înspre paradisul pierdut... Ne privim... Ochii noştri- cioburi din oglinda cerului, reflectând încontinuu imaginea suferinţei primare...Vedeţi durerea păcatului în ochii mei şi plângeţi... Văd amarul păcatului în ochii voştri şi plâng...Picuri gemene de suflet strivite între chipuri arzânde, se contopesc şi fierb în clocotul comun al durerii... Ne unesc aceleaşi lacrimi, acelaşi pustiu lăuntric al lepădării de slava Părintelui divin, acelaşi dor de veşnicie...
  Văzând sufletele noastre încătuşate în patimi, măcinate de dor şi suferinţă, Domnul, din nemărginită iubire pentru neamul omenesc, a pogorat către noi, lumină din lumina Sa, pe unul născut Fiul Său, să ne răscumpere prin sângele-I din robia păcatului, să întemeieze Biserica Sa- Casa Lui Dumnezeu, colţişor de rai ceresc pe pământ, prin care să redobândim harul duhului sfânt, să primim de la Tatăl curăţire de păcate, mângâiere, putere, înţelepciune, ocrotire şi ajutor în toate. Hristos Dumnezeu, prin jertfa Sa, a ridicat pentru vecie porţile raiului, ne-a arătat calea vieţii, de revenire către chipul cel dintâi, dându-ne să bem din apa vie a cuvântului Său de mântuire, lăsat în Sf. Scripturi.
  O, urmaşi ai lui Adam, pâna când vom creşte pomul rautaţilor în noi, gustând din fructul interzis? Pâna când vom umbla pe calea morţii, topindu-ne unul în lacrimile celuilalt ? Când vom conştientiza cu toţii că doar păcatul e născător de suferinţă şi moarte ?
 Tatăl aşteaptă cu iubire reîntoarcerea fiilor risipitori, din calea pierzării...
 Sa răstignim, astăzi, păcatul din noi...şi doar atunci vom simţi noi aripi crescându-ne din rănile sufletului...

Dialog cu viaţa

    Zilnic, viaţa îmi cere să-i plătesc câte 86000 clipe de suferinţă...  Când durerea mă covârşeşte şi îi spun că-mi cere prea mult, ea îmi aminteşte de-o veche datorie... Prin faţa ochilor mi se perindă clipele în care am gustat din înşelătoarea ei dulceaţă... Lăcrimez şi tac...tac ruşinată, înţelegând ca nu mi-ar ajunge, poate, toată suferinţa din lume, să i-o întorc... Într-un târziu, cu inima frânta, cutez să-i propun a-i plăti datoria cu durerea propriei morţi…
  Viaţa îmi surâde amar:
- Asta ar însemna să pleci fără să-mi dai nimic...; să păşeşti pragul unei lumi în care o eternitate de suferinţă nu te-ar putea răscumpara vreodată...
  Apoi...mă priveşte lung şi... îmi surâde senin:
- Îmbracă platoşa credinţei, ia-ţi scutul virtuţii, bea din izvorul tămăduitor al Iubirii şi...urmează-mă...