Stare...

E vis? Minune? Dar? Dorire împlinită?
E sentiment divin străpuns de-o grea ispită?
Cunună preafrumoasă din flori de paradis
Atinsă de văpaia infernului nestins?


De unde-ţi ai izvorul, că mângâierea-ţi fină
A spulberat dureri, a înnecat suspine,
Sau prin forţa-ţi serafică, prin harul tău firesc
Făcutu-m-ai fierbinte durerea s-o-ndrăgesc?

Pentru un fluturas deosebit....

Viata mea....

E viata mea nascuta din foc si oarba patima

Si rostu-i fu pecetluit cu o cereasca lacrima:
Cu lacrimi si cu apa vie, cea dumnezeiasca

Sa sting vapaia ce ameninta ca sa ne nimiceasca.
In inimi focul dragostei curatitor s-aprind
Prin cruce, patima si chin pacatul sa-l infrang.


Umblata-i suflete, pribeag prin lumi inchipuite,
Hranindu-te cu doruri vechi si cu poame oprite.
Prin vise, jocuri nebunesti, ti-era voia pierduta
Si n-auzeai nicicand chemarea de a iesi la lupta.
Durerea cand te-mbratisa, topind clipa-n infinit
Urata-i tu salbatec viata,si ca un om iar o ai iubit.


Ai ratacit la brat cu moartea franturi de veac la rand,
Simteai crescand pustiu-n tine si viata descrescand,
Cand din stransoarea-i sadica, o mana nevazuta
A smuls-o si cu dragoste din nou ti-a daruit-o,
Apoi pictat-a-n tine-un cer, si roade pe un ram
Si-a scris: " Tovaras ti-este Domnul, iar diavolul dusman."


...Iar am cazut... picat-a cerul cu zgomot greu si gol,
Caci iarasi dulce mi-a parut al patimei ecou...
Acum Te caut spaimantat, O, Doamne, glasu-ti bland
Prin larma asurzitoare-a lumii, abia il mai aud.
Nici chipul tau blajin  nu-l vad, privind la fiii tai,
Caci l-au scuipat si si-au cioplit chip al diavolului.
O lacrima din ochi imi pica, si cerul curge ploaie,...
Prin mine curge abtir purtand constructii moi de paie.
Pier innecate doruri, regrete, spaime, ce mister..
Si doar un singur dor ramane, semet- dorul de cer...

Stilul vechi versus stilul nou

(Acest articol se adresează îndeosebi creştinilor din Biserica Ortodoxa din Rep. Moldova şi nu se vrea a fi o pricină de sminteală pt. fraţii de peste Prut. Fiecare cu crucea lui)

Despre caracterul necanonic şi antiortodox al stilului nou

„…cînd va fi nevoie – şi sîngele vostru să-l vărsaţi pentru păzirea credinţei şi mărturisirii strămoşeşti” (Soborul Bisericesc din Constantinopol, 1583).

Nu este un secret că adepţii trecerii la stilul nou sînt foarte departe de adevărata trăire creştinească, de Sfînta Biserică şi de canoanele ei. Cuceriţi de pretinsele valori europene, ei refuză să le vadă reversul, dorind cu orice preţ să ajungă în Europa. Chiar şi cu preţul trădării propriului neam şi a propriei credinţe. În Postul Crăciunului, care este o perioadă de pregătire pentru întîmpinarea marii sărbători creştineşti – Naşterea Mîntuitorului lumii, a Domnului nostru Iisus Hristos (7 ianuarie), aceştia, într-o euforie artificială susţinută de mass-media, trîmbiţează că doresc să sărbătorească Crăciunul pe nou, adică pe 25 decembrie, ca apoi să întîlnească, fără impedimente, şi Anul Nou. Dar sărbătorirea Naşterii Domnului cu două săptămîni înainte de eveniment este un nonsens, aflîndu-se în contradicţie cu canoanele şi pravilele sfinţilor părinţi ai Bisericii. Cine oare dintre noi îşi serbează ziua de naştere cu două săptămîni înainte de evenimentul propriu-zis?

Cu această ocazie, considerăm oportun să amintim că schimbarea stilului din 1923 a fost înfăptuită de odiosul patriarh ecumenic al Constantinopolului, ales nelegitim – Meletie Metaxakis, un aventurier, eretic şi mason, adică anticreştin şi satanist. (Este grăitor faptul că trupul lui Meletie Metaxakis, a acestui lup în piele de oaie, după moarte s-a înnegrit ca tăciunele şi elimina un lichid puturos). Stăpînirea lui nu a fost de durată, însă deosebit de dăunătoare, semănînd dezbinare în Biserică. Introducerea, la insistenţa masonilor, într-un şir de biserici ortodoxe a calendarului nou, a pus începutul unei activităţi nocive în interiorul Ortodoxiei.

Se ştie foarte bine că introducerea stilului nou în Romînia a întîmpinat o opunere înverşunată din partea poporului binecredincios. Schimbarea calendarului s-a făcut cu forţa! Oamenii erau impuşi cu brutalitate să sărbătorească pe 25 decembrie: jandarmii umblau din casă în casă, urmărind îndeplinirea ordinului. Chiar şi astăzi unii teologi romîni susţin că trecerea la stilul nou a fost o greşeală gravă. Renumitul stareţ, părintele Cleopa Ilie, întrebat fiind de călugării noştri de la Noul Neamţ despre stil, le-a spus: „Ţineţi aşa cum aţi ţinut (adică stilul iulian, vechi) şi nu schimbaţi nimic”. Mai larg privind, schimbarea stilului nu semnifică doar schimbarea calendarului, ci şi schimbarea stilului şi a concepţiilor de viaţă. Acest lucru ni-l demonstrează cu prisosinţă Europa care, încălcînd poruncile lui Dumnezeu şi canoanele Sfintei Biserici, s-a postat pe calea autonimicirii moral-spirituale. Care este idealul Europei azi? Muncă pentru bani şi bani pentru satisfacerea plăcerilor trupeşti. Aceasta-i tot. Şi aici este începutul sfîrşitului.

Trebuie să înţelegem că lipsa de discernămînt în problema stilului este deosebit de periculoasă pentru mîntuirea noastră. Un suflet avem şi trebuie să facem dreapta alegere. Cu cine sîntem – cu Sfinţii Părinţi ai Bisericii, cu tot neamul nostru ortodox, care veacuri în şir a ţinut sărbătorile după datina străbună sau cu duşmanii ce luptă împotriva lui Dumnezeu şi sapă la temelia Bisericii noastre pentru a o distruge? Unii susţin că vor să fie în pas cu Europa, cu toată lumea civilizată. Însă cu care Europă? Cu cea care este împotriva lui Hristos? Cu Europa care de mult şi-a călcat în picioare credinţa strămoşească, alungîndu-L pe Hristos de peste tot: din şcoli, din instituţii, din presă, din Constituţie, din viaţă? Cu Europa, pe care Hristos a luminat-o cu lumina adevărului credinţei şi care acum nu mai are nevoie de El: în Italia sînt scoase crucile din şcoli, în Franţa şi în Anglia este interzis portul cruciuliţei la gît, în Germania, copiii, chestionaţi cu ocazia unui sondaj, nu ştiau cine s-a născut de Crăciun. Şi dacă Europa nu mai are nimic în comun cu Hristos, atunci oare nouă ni-i în drum cu Europa?

Acelaşi lucru se întîmplă şi în America: cele zece porunci afişate mai mult de două sute de ani în instituţiile de stat, astăzi sînt lichidate, iar la ordinul lui Bush ilustratele cu felicitările de Crăciun „Merry Christmas!” („Crăciun fericit!”) brusc au fost schimbate cu „Sărbători vesele!”. Chiar şi amintirea despre Hristos îi deranjează.

Aşa-zisa lume civilizată astăzi, lipsită de adevărata credinţă în Dumnezeu, de morala creştină, înoată într-un ocean de păcate şi perversiuni, sfîrşitul cărora e iadul. Păcate, despre care auzind buneii şi părinţii noştri, roşeau de ruşine. Astăzi însă perversiunilor li se dă undă verde, adoptîndu-se legi cu privire la homosexuali, astfel viciile şi bolile societăţii fiind ridicate la rang de virtuţi.

Vreţi să sărbătoriţi Crăciunul împreună cu Europă anticreştină şi perversă pentru care această sărbătoare nici nu mai există? Sau să ascultăm de sfinţii părinţi ai Bisericii, care erau rugători fierbinţi, postitori, nevoitori ai adevăratei vieţi creştineşti? Ei, fiind luminaţi de harul Duhului Sfînt, au rînduit canoanele şi pravilele Sfintei Biserici, care stau la temelia Bisericii şi nu pot fi nici schimbate, nici revizuite. Acceptînd schimbarea stilului, îi considerăm pe sfinţii părinţi mincinoşi. Să nu admitem sacrilegiul acesta! Sau sîntem fii adevăraţi şi credincioşi ai Sfintei Biserici Ortodoxe sau – fii ai rătăcirii şi pieirii veşnice! Altă cale nu-i!

Creştinul adevărat, care se străduieşte să-şi trăiască viaţa conform poruncilor dumnezeieşti şi canoanelor bisericeşti, înţelege că păcatul este păcat şi nicidecum nu poate fi virtute. La fel este şi în problema stilului: aici nu pot fi dubii – cine schimbă stilul rînduit de soboarele universale ale Bisericii, singur pe sine se dă blestemelor straşnice ale acestor soboare.

Chiar de la apariţia stilului gregorian (stilul nou), Biserica Ortodoxă l-a negat cu vehemenţă, întărindu-l pe cel ortodox. Patriarhul Ecumenic Ieremia al II-lea (Tranos) (†1595) a mustrat aspru calendarul gregorian (stilul nou) ca fiind o operă a papalităţii, – ostilă Răsăritului Ortodox – şi vedea acest calendar ca o inovaţie caracteristică unui sistem de inovaţii papale opuse tradiţiei Răsăritului Ortodox, considerîndu-l o armă a politicii papiste de cotropire a Bisericilor ortodoxe.

Soborul Bisericesc din Constantinopol (1583) convocat de patriarhul ecumenic Ieremia al II-lea, în decretul său trimis tuturor Bisericilor din Răsărit a declarat: „Cine nu urmează obiceiurilor Bisericii şi hotărîrii poruncite nouă de cele Şapte Sfinte Soboare Ecumenice cu privire la Sfîntul Paşte şi a sărbătorilor de peste an instituite prin buna lege ce trebuie să o urmăm, dar doreşte să urmeze pascalia gregoriană (stilul nou) cu sărbătorile de peste an, acela cu astronomii cei fără de Dumnezeu se opune tuturor hotărîrilor Sfintelor Soboare şi vrea să le schimbe şi să le slăbească – să fie anatema, lepădat de Biserica lui Hristos şi adunarea credincioşilor. Voi, însă, binecredincioşilor creştini ortodocşi, rămîneţi în aceea cum aţi fost învăţaţi, născuţi şi educaţi, – cînd va fi nevoie – şi sîngele vostru să-l vărsaţi pentru păzirea credinţei şi mărturisirii strămoşeşti”.

Iar patriarhul ecumenic Chiril al V-lea în adresarea sa din 1756 aplică tuturor creştinilor care au primit stilul nou blesteme grozave ce vizează atît viaţa vremelnică, cît şi cea veşnică: „Iereu sau mirean, să fie lepădat de Dumnezeu, blestemat şi după moarte să nu putrezească şi să se afle în muncile veşnice… Aceştia să moştenească lepra lui Ghiezie şi sugrumarea lui Iuda, pe pămînt să fie precum Cain, gemînd şi tremurînd şi mînia lui Dumnezeu să fie pe capetele lor şi moştenirea lor să fie cu Iuda-trădătorul şi cu iudeii urîtori de Dumnezeu. Îngerul lui Dumnezeu cu sabia să meargă pe urmele lor în toate zilele vieţii lor şi să fie sub toate blestemele Patriarhilor şi Soboarelor, sub veşnica lepădare şi în muncile focului veşnic. Amin. Aşa să fie!”.

Aceste blesteme nimeni nu le-a anulat.

Iubiţi fraţi şi surori! Să ne ferim de neascultare!

Bisericile Ortodoxe care au rămas fidele calendarului ortodox (stilului vechi) sînt cea Rusă, Sîrbă, a Ierusalimului, a Georgiei şi a Sfîntului Munte Athos.

În fiecare an în Sîmbăta Mare, înainte de Paşti, la Mormîntul Domnului din Ierusalim, doar pe stilul vechi şi numai în prezenţa ierarhilor ortodocşi, are loc Pogorîrea Focului Sfînt. Această minune este o dovadă uluitoare a adevărului şi măreţiei Bisericii Ortodoxe.

Cu noi este Dumnezeu!

Sursa : http://www.mdn.md/

Dragostea...

Adevărata libertate...

Despre voia Lui Dumnezeu si libertate

Este bine sa te predai voii lui Dumnezeu. Atunci in suflet este numai Domnul si nu alte ganduri; si el se roaga lui Dumnezeu cu minte curata si simte iubirea lui Dumnezeu, chiar daca s-ar chinui cu trupul.

Cand sufletul s-a predat cu totul voii lui Dumnezeu, Domnul insusi incepe sa-l calauzeasca si sufletul este invatat in chip nemijlocit de Dumnezeu, in vreme ce inainte era povatuit de invatatori si de Scripturi. Dar rareori se intampla ca invatatorul sufletului sa fie Domnul insusi prin harul Duhului Sfant, si putini sunt cei ce cunosc aceasta; numai cei ce vietuiesc dupa voia lui Dumnezeu.

Omul mandru nu vrea sa vietuiasca dupa voia lui Dumnezeu: ii place sa se conduca el insusi si nu intelege ca omul nu are destula minte ca sa se conduca pe sine insusi, fara Dumnezeu. Si eu, cand traiam in lume si nu cunosteam inca pe Domnul si Duhul Sau Cel Sfant, nu stiam cat de mult ne iubeste Domnul si ma incredeam in mintea mea proprie. Dar cand, prin Duhul Sfant, am cunoscut pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, atunci sufletul meu s-a predat lui Dumnezeu si de atunci primesc toate intristarile care vin asupra mea si zic: "Domnul se uita  la mine, de ce sa ma tem?" Dar inainte nu puteam trai asa.

Pentru cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu viata e mult mai usoara, pentru ca si atunci cand e in boala, in saracie si in prigoana, el gandeste asa: "Asa i-a placut lui Dumnezeu, iar eu trebuie sa indur aceasta pentru pacatele mele".

Iata ca de multi ani bolesc de dureri de cap, greu de indurat dar folositoare, pentru ca prin boala sufletul se smereste. Sufletul meu vrea fierbinte sa se roage si sa faca priveghere, dar boala ma impiedica, fiindca trupul bolnav are nevoie de liniste si odihna; si L-am rugat mult pe Domnul sa ma vindece, dar El nu m-a ascultat. inseamna ca lucrul nu-mi este de folos.

Dezbaterea teologică dintre ortodocşi şi baptişti

 Preluare de pe blogul ieromonahului Petru ( http://www.blog.teologie.net/2011/05/05/scrisoare-de-suflet/#more-1418 )

 Scrisoare de suflet: sinceritatea (a)duce la Adevăr!

Ieri am primit de la un credincios baptist o scrisoare care m-a impresionat nespus de mult. Imediat am cerut acordul persoanei respective de a o publica, cu condiţia păstrării anonimatului (mai ales că eu am luat-o ca pe o spovedanie). Redau textul integral, fără modificări; eu doar am pus diacriticile pentru a fi mai uşor citită. Îi îndemn şi pe ortodocşi şi pe baptişti să mediteze mult la cele scrise, mai ales că sunt din inimă. Voi continua discuţia cu această persoană pentru a-i prezenta Ortodoxia aşa cum, din păcate, nu a avut posibilitatea să o cunoască. Ca el însă, dar mă tem că sub nivelul lui, avem încă 4 milioane de creştini doar în Republica Moldova. Şi ca să evit capitolul întrebărilor fără răspuns, redau scrisoarea:

Bună ziua, părinte Petru!

Am vizionat pe internet la „Cabinetul din umbră” emisiunea despre Paştile Blajinilor (a se vedea mai jos în blog – Ierom. Petru). V-am ascultat, parinte, şi cu alte ocazii. Ceea ce vreau să Vă spun, este ca Dumnezeu să Vă binecuvânteze! 

Eu sînt dintre acei neoprotestanţi (poate puţinii) care inţeleg bine că nu orice "apucătură" de pe la înmormîntări este şi o învăţătură a Bisericii Ortodoxe. Dar de ce se întamplă aşa, părinte, că la emisiunea la care aţi participat Dvs şi celălalt părinte, eraţi pe o lungime de undă, iar ceilalţi participanţi (declaraţi tot ortodocşi) pe altă lungime de undă? Am observat ceva asemănător şi în alte situaţii. Nu ştiu cîti neoprotestanţi au privit emisiunea aceasta, dar sînt sigur că ei V-au simţit mai aproape şi V-au înteles mai bine decît mulţi dintre ortodocşii care au vizionat emisiunea. De ce se întîmpla aşa, părinte? Aşa se face că deseori stînd de vorba cu baptişti de-ai mei, încerc să iau apărarea Ortodoxiei (nu că ar avea nevoie Biserica Ortodoxa de apărarea mea, dar de dragul obiectivităţii) şi  le zic că Ortodoxia nu înseamnă doar nişte ritualuri seci, după cum se crede prin mediile noastre, ci Ortodoxia are o teologie dezvoltată şi răspunsuri la multe întrebari la care noi, neoprotestanţii, deseori nu le avem. Şi incerc să le explic, la care ei îmi spun că niciodată n-au auzit de la preoţi, pe cînd erau ortodocşi, să le fi lămurit cum stau lucrurile. De ce se întamplă asta, părinte?

Aş vrea sa fiu ortodox. Pentru că tot mai mult şi mai mult înteleg că adevărul este undeva în Ortodoxie. Am rezerve faţă de învăţătura baptistă despre botez, despre Cina Domnului, despre mântuire. Dar am rezerve şi faţă de învăţătura ortodoxă despre închinarea la sfinţi, moaşte, rugăciuni la Maica Domnului (deşi, pâna la urmă, argumentul că la Dumnezeu toţi sînt vii, îmi pare destul de consistent). Dar cea mai mare poticnire este că atît de puţin este traită Evanghelia printre ortodocşi. Nu vreau să judec. Este departe de mine gîndul acesta. Pentru că ştiu ce zace în mine – nimic bun, după cum spune Apostolul. Şi cu cît am încercat să cresc în asemănarea cu Domnul Hristos, cu atît mai mult mi-am dat seama cît de departe sînt de Dumnezeu. Dar totuşi, parcă printre baptiştii mei văd o mai mare trăire a credinţei, decît printre ortodocşi. Ştiu comparaţia Bisericii cu Arca lui Noe şi că nu trebuie să sărim din corabie, ci să luptăm fiind în ea. Dar dacă se duce la fund corabia, iar Domnul ne cheama ca pe Petru, să ieşim şi sa mergem pe ape…?

Astazi, să fiu sincer, nu mai ştiu cine sînt. Baptist nu sînt, pentru că pun la îndoială învăţăturile fundamentale ale Bisericii Baptiste – cea despre botez, mîntuire, Cina Domnului. N-o să mă credeţi, dar mă rog pentru adormiţii mei – tata, socru, bunicii. Mai aproape îmi este învăţătura ortodoxă despre acestea. Dar nu sînt nici ortodox, pentru că, cum aţi spune Dvs, nu am comuniune cu Biserica şi Hristos prin sfînta liturghie şi împărtăşanie, dar nici nu pot accepta toate învăţăturile ortodoxe.

Ziceţi Dvs, ce să fac, părinte? Chiar am nevoie de sfatul Dvs.

Multă pace!

 

VIAȚA ÎN CULORI TACTILE Vezi cine este moldoveanca absolventă de Jurnalism, care vede viaţa cu mâinile!

Livia Pânzari (21 de ani) este o absolventă de Jurnalism. Priveşte lumea cu seninătate şi optimism, deşi şi-o imaginează doar din amintiri şterse. La fel ca ea, din dorinţa de a fi în rând cu lumea, alţi 7-8 nevăzători termină anual facultăţile din Capitală, numărul fiind în creştere.

Închideţi ochii pentru zece secunde... Aşa arată fiecare zi din viaţa Liviei Pânzari, o tânără din Chişinău care nu mai vede de la vârsta de cinci ani, când a fost diagnosticată cu o maladie gravă ce a lăsat-o oarbă.

Nu ştie cum arată membrii familiei, hainele pe care le poartă, apartamentul în care locuieşte sau colegii cu care a învăţat la facultate. Dar nu-şi plânge soarta şi spune că ochii ei sunt mâinile, prietena care o însoţeşte tot timpul sau părinţii.

„Nu mă simt diferită. Când vreau să aflu cum arată un obiect, mă adresez: «Dă-mi să mă uit, să văd», pentru că le pot vizualiza cu ajutorul mâinilor", spune Livia, menţionând că îşi imaginează fiecare obiect la fel de bine precum un văzător.

GREUTĂŢILE O FAC MAI PUTERNICĂ

„Nimic nu este întâmplător, poate aşa este mai bine. Greutăţile modelează caracterul omului. Aş fi fost altfel dacă vedeam tot ce văd ceilalţi şi, poate, nu eram alături de persoanele cu probleme similare", mai explică fata, care anul acesta a absolvit facultatea de Ştiinţe ale Comunicării din Chişinău şi este masterandă la Jurnalism European.

La facultate, colegii îi spuneau tot timpul că este foarte curajoasă. „Nici nu mi-am pus vreo dată problema de a merge sau nu la universitate. Cred că e ceva normal să continui studiile, însă colegii mă priveau ca pe un fenomen", povesteşte fata.

Livia s-a îndrăgostit de profesia de jurnalist încă din copilărie, iar acum este în căutarea unui job în speranţa că va scrie despre viaţa celorlalţi nevăzători din Moldova. „În clasa a zecea, împreună cu câţiva colegi, am fost invitată la o emisiune.

Încă de atunci hotărâsem că voi deveni jurnalistă şi vroiam să lucrez la radio sau la un ziar", mărturiseşte emoţionată tânăra. Are un program special la calculator care îi citeşte cu voce toate textele, o ajută să navigheze pe internet, iar poziţionarea literelor pe tastatură a memorizat-o.

ALB ŞI BLEU, CULORI PREFERATE

Chiar dacă a văzut doar până la vârsta de cinci ani, fata îşi mai aminteşte anumite nuanţe, iar cel mai mult îi plac culorile bleu şi alb. „Ador hainele de culoarea albă. Tot timpul merg la cumpărături cu prietena mea sau cu mama şi le cer părerea", se destăinuie fata, care tot timpul este însoţită de prietena ei Marina Adam, în vârstă de 23 de ani, care la fel are probleme de vedere.

SCHIMB DE EXPERIENŢĂ

În Moldova sunt 9.500 de nevăzători. „Încercăm să le oferim condiţii de studiu cât mai multor persoane. Îi ajutăm să participe şi la un program de schimb prin intermediul căruia unii pleacă în Germania ", spune Larisa Celan, vicepreşedintele Societăţii Orbilor.

Sursa:  http://www.adevarul.ro/moldova/social/VIATA-CULORI-TACTILE-Vezi-Jurnalism_0_550144995.html

Dor de fericire...

   O durere străpungătoare dar eliberatoare, rupea bucăţele din ea, făcând cale izvoarelor adormite de timp si neputinţă. Îi lăsă sufletul în mijlocul drumului ca pe un cerşetor rufos şi-nsingurat, ce căta cu jind în sus, implorând mană cerească. Lacrimile-i venite din adâncuri întunecate şi neştiute năvăleau în ochi-i căutatori, lăsându-se pentru prima dată scrutate de lumina zilei şi...într-o clipită pierzându-şi puritatea şi strălucirea piereau înghiţite de ţărână; acolo îşi găseau mormântul... Omul pe pământ e aidoma unei lacrimi...

    Simţea cum o cuprindea un dor nestăvilit de Dumnezeu, de patria cerească; ar fi vrut măcar pentru o secundă, să se descătuşeze de toată suferinţa, de toate rătăcirile, deşertăciunile şi urîciunile acestei lumi şi să se afunde în mijlocul unei clipe de veşnică iubire, rupte din rai, unde să fie doar ea şi Dumnezeu, doar ea şi Fericirea...În tresăltări de fiinţă începu să-şi îndrepte paşii înspre soarele ce bătea puternic în faţa-i...

- Domnul locuieşte într-o lumină mult mai puternică ca aceasta, o lumină imaterială, nepătrunsă, e dincolo de lumina solară...

   Astrul o orbea cu strălucirea-i parcă luminând căile izvoarelor de lacrimi, şi acestea îşi intensificară cursul...

-Vin, Doamne, vin...las aici totul- lipsuri, durere, neputinţă, cuvinte şi fapte- negre şi surpătoare de suflet şi pe cele luminoase şi ziditoare de suflet, dacă sunt, las până şi acest pământ încă neuitat de Tine, unde am surâs pentru prima data soarelui, şi admirat cu inocenţă copilărească toate minunăţiile creaţiei Tale, unde am respirat pentru întâia oară cu nesaţ, văzduhul dătător de viaţă, înmiresmat de adierea depărtată a raiului, unde în fiii Tăi iubitori, părinţi, apoi, prieteni Ţi-am văzut atât de limpede chipul, şi atunci m-am simţit cu adevărat fiica Ta, unde dragostea şi căldura Ta părintească mi-au alinat şi îndulcit durerea, unde m-ai purtat cu grijă în braţe atunci când picioarele-mi erau încătuşate de lanţurile suferinţei, unde în durere am cunoscut voia Ta, lucrările şi minunile Tale, comorile duhovniceşti ce-Ţi poartă chipul...ca să trăiesc o fericire înzecit de mare că te-am găsit... Le las pe toate ca să vin la Tine...

-Nimeni nu poate ajunge la Mine, dacă nu trece mai întâi prin nevoinţele Crucii... Pleacă de-ţi împlineşte destinul  - se auzi glasul tunător si în acelaşi timp blând al Domnului...

     Pentru câteva clipe uitase că în Împărăţia Lui Dumnezeu se poate ajunge doar prin moarte, printr-o moarte luminată de biruinţa virtuţii...Iar ea trăia, trăia încă... Lacrimile fierbinţi îi brăzdau faţa, sângele-i curgea vertiginos prin vene, simţea ecoul fiecarui cuvânt, pulsându-i cu putere în inimă...Prinsă în impulsurile vieţii, fiinţa-i se deşteptă la realitate; privirea-i căzu pe cocoloaşele de noroi- amestec de lacrimi şi pământ...Simţi atunci încărcătura unei tine urîcioase aidoma aceleia, prinse de sufletu-i - un amestec de lacrimi şi de noroi al păcatului...

-De-ar veni acum moartea  m-ar găsi oare vrednică de a mă arăta în faţa Lui Dumnezeu -se întrebă cu frică şi suspin...Eu care sunt plină de noroiul patimilor, ca pământul scăldat în furia unei ploi nimicitoare...Dă-mi , Doamne, putere să-mi duc cu vrednicie crucea până la capăt, zile în care să-mi spăl cu mulţime de lacrimi păcatele, în care să mă ajuţi să ridic din ruine biserica din sufletul meu, să o sfinţeşti cu harul Tău, ca în ea să crească sincere si neprihănite, iubirea şi dorul de Tine.. şi să-mi fie cu atât mai mare bucuria când, în mila Ta nădăjduind, mă voi îndulci la văzul prealuminosului Tău chip, o veşnicie...

Înţelese că o moarte ce aprinde zorile eterne trebuia meritată...

Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi...

Comentariul de faţă este un răspuns la acest articol

"Noi, dintru inceputul plamadirii acestui neam, asa ne stim, romani si crestini ortodocsi. Asa ne-am nascut si avem datoria sa pastram curat si deplin ce am mostenit de la strabuni, ca de la Dumnezeu. Dar noi, obste ortodoxa romana, sa nu uitam niciodata evlavia, ravna si jertfa domnitorilor, stramosilor si parintilor nostri, cu care ei au aparat de-a lungul a aproape doua mii de ani, patria si aceasta credinta care le-au fost date drept sfanta mostenire de la Domnul nostru Iisus Hristos, prin Duhul Sfant, in Biserica Sa dreptmaritoare.

Nu vrem sa stricam linistea nimanui in cele ale constiintei, dar nici nu vrem a ne departa si a parasi mostenirea strabuna in care noi simtim ca sta unitatea adanca a neamului nostru. Pentru noi, patria si ortodoxia sunt " gradina Raiului " data noua de Dumnezeu sa " lucram in ea si sa o pazim " ( Facere 2, 15 ) cu sfintenie..." (Par. Cleopa.)

 E absurd sa etichetezi Biserica Ortodoxa cu emblema materialismului si ipocriziei, judecand dupa situatia financiara a unor slujitori ai Bisericii si in baza altor prejudecati. Daca si sunt unii preoti care pacatuiesc, astea nu sunt pacatele Bisericii, ci ale slujitorilor ei, care sunt oameni supusi pacatului. Iar fiece om va fi judecat de Dumnezeu pentru faptele sale.
Sa nu uitam ca multi cetateni basarabeni au rude peste hotare, care contribuie la imbunatatire situatiei finaciare a acestora… Bogatia in sine nu e un lucru rau, atata timp cat nu favorizeaza deprinderea unor vicii -lacomiei, mandriei, dar se foloseste (si) in scopuri nobile. In ziua de azi tehnologiile moderne nu mai sunt un lux. Da, te poti lipsi de comoditati si avantaje, dar nici nu e un pacat sa le folosesti ca pe o necesitate, dictata de vremurile prezente, insa,  fara a deveni iubitor de cele lumesti si desarte.…Vremurile s-au schimbat doar la suprafata, dar esenta vietii a ramas aceeasi...
  E lucru stiut ca la noi in tara Biserica este despartita de stat, si unica sursa de venit a preotilor sunt banii ce ii jertfesc enoriasii, de bunavoie in numele Lui Dumnezeu si a Bisericii. Banii dati pentru a beneficia de  diferite slujbe religioase, sunt o mica jertfa, bineplacuta Lui Dumnezeu. Niciun lucru maret, facut in numele credintei, si al Binelui, nu se poate implini decat prin jertfa.  Aceasta ne-a demonstrat-o Mantuitorul Insusi. 
Si darul, sau pomana, sau facerea de bine, sau ctitoria unei biserici, nu este altceva decat o necesitate a sufletului curat, sau trebuie sa fie o necesitate. Crestinul o face pentru ca nu poate sa nu faca acest bine.O face pentru ca aceasta nu e altceva decat trairea in Dumnezeu, cu dragoste de aproapele si pentru casa Domnului. Nu noi facem bine, nu noi dam banii la biserica, dar bunatatea, sau Dumnezeu Insusi pe care am reusit sa-L dobandim. El este bunatatea din noi.  
Si de fapt, oricat de multi bani nu am jertfi pentru Biserica, valoarea lor nu va putea atinge niciodata acea valoare duhovniceasca pe care ne-o ofera Biserica.

Redau mai jos un episod Biblic  (preluare din cartea “Fărâme de suflet” de Aurelian Silvestru):

“Intr-o zi Mântuitorul stătea cu ucenicii Săi în preajma unui templu, nu departe de cutia pentru daruri, în care enoriaşii făceau donaţii, fiecare după putinţa sa. Bogaţii aruncau cu îngâmfare monetele de aur, făcând-o pe grozavii, ca oamenii să-i vadă şi să-i considere miloşi.

Într-un târziu, de urnă s-a apropiat o văduvă săracă şi a lăsat în ea doar doi bănuţi. Mântuitorul a văzut-o şi a rostit:

– Vedeţi? Această văduvă a aruncat în cutia darurilor mai mult decât toţi bogaţii împreună.

– Cum aşa? s-a mirat unul din ucenicii Săi. Doar am văzut cu toţii că avea în palmă numai doi bănuţi.

Învăţătorul a surâs şi a răspuns:

– Adevărat vă spun, că toţi ceilalţi au dat din ceea ce aveau în plus, iar dânsa – din sărăcia sa. Ea a aruncat în cutie tot ce avea, toată averea sa...”

 

  Este adevarat ca in mai multe biserici (nu in toate) sunt fixate anumite taxe, si asta pentru orientare. Insa daca crestinul nu dispune de acea suma, poate da atat cat are. Oficierea slujbei nu ii este sau nu ar trebui sa-i fie refuzata… Daca si sunt unii preoti care impun taxe, nu inseamna ca trebuie sustinuti. Totodata sa nu uitam ca dupa 70 de ani de ateism a fost foarte greu de ales cele mai potrivite cadre intr-un timp scurt. Oameni cu vicii sau rataciri au existat dintotdeauna si in toate domeniile.
Cum sa ai incredere in Biserica? Renegand biserica, iti refuzi cerul pe vecie. Caci Biserica e unica institutie care face legatura intre cer si pamant, unicul mijloc prin care putem primi binecuvantarile cerului si mantuirea… Nu Biserica propriu-zisa te mantuieste, ci credinta, care se exercita plenar doar in Biserica. Caci in afara Bisericii, in afara tainelor ei, nu exista mantuire. Cele 7 Sfinte Taine (Botezul, Mirungerea, Spovedania, Impartasania, Preotia, Cununia, Sfantul Maslu) sunt valabile indiferent de pacatele pe care le-ar avea preotul.
Da, traim vremurile din urma. Societatea devine tot mai secularizata, decazuta moral, viciata, despiritualizata. Duhul cel viclean incearca sa murdareasca si sa perverteasca totul , pana si cele mai curate suflete si simtiri si acea restransa dar inca vie sfintenie care se mai pastreaza in Biserica Dreptmaritoare a Lui Hristos. Se duce o lupta apriga, intre bine si rau, virtute si viciu, adevar si minciuna… Dar cu ajutorul Lui Dumnezeu, asa cum e scris, acele comunitati de crestini- mica biserica a Lui Hristos care vor reusi sa-si pastreze neintinate credinta, valorile, traditia, se vor mentine pana la sfarsitul veacurilor, iesind biruitoare.
E regretabil faptul ca nu cunoasteti ceea ce-nseamna de fapt Ortodoxia in esenta  sa, care e adevarata vietuire in sânul Bisericii, cu câta dragoste, daruire si jertfire de sine isi calauzesc turma pe caile Domnului slujitorii Bisericii, cate lipsuri si greutati le este dat sa indure (cunosc cazuri concrete),  insa pentru toate acestea nu cartesc ci multumesc Lui Dumnezeu. Acolo unde credinta e mai puternica , sunt si incercarile mai grele, dar si prisoseste din plin ajutorul, harul si bucuria duhovniceasca…Caci lucrarea Lui Dumnezeu in neputinta se savarseste.

Despre judecarea preoţilor (pildă).

(Sursa: http://cristianstavriu.wordpress.com)

 Un preot trecea odată pe lângă o casă care se clădea în cuprinsul parohiei sale şi auzi pe un lucrător zicând: “Nu este îndeletnicire mai uşoară ca aceea de preot, căci nu faci altceva decât să te plimbi cu bastonul în mână şi cu cartea la subţioară. Aşa mi-ar plăcea şi mie să lucrez”.

Ceilalţi muncitori râseră, dar preotul se adresa celui care vorbise astfel şi-l întrebă:

-”Cât câştigi dumneata pe zi?”

-” Șapte sute de mii”, răspunse acesta.

-”Ei bine, îţi plătesc eu ceea ce câştigi într-o săptămână întreagă, numai vino cu mine”, zise preotul.

Lucrătorul voi să schimbe vorba, dar tovarăşii săi de lucru îl siliră să se ţină de cuvânt.

-”Acum mergem să vedem un bolnav”, îl lămuri preotul.

-”Dar de ce boală zace?” întreba muncitorul.

-„De febră tifoidă”, răspunse preotul.

-„Dacă e aşa, se grăbi să răspundă lucrătorul, eu rămân afară, pentru că n-am zăcut niciodată de această boală şi pot să mă molipsesc. Şi apoi am nevastă şi copii cărora le-aş putea duce boala”.

-„Şi pentru mine e acelaşi lucru, zise preotul, nici eu n-am zăcut de febră tifoidă, şi am şi eu nevastă şi copii. Dar trebuie, dar, să mergi oriunde voi merge eu, căci aşa ţi-a fost vorbă”.

Drept răspuns lucrătorul întreabă:

-„După aceea unde mergi?”

-„La nişte copii bolnavi de râie al căror tată a murit de tuberculoză.”

Fără să mai aştepte ce-i va spune preotul mai departe, muncitorul făcu câţiva paşi înapoi şi zise:

-„Dacă este aşa, sunt mai mulţumit cu meşteşugul meu şi nu te mai invidiez”.

-„Dragul meu! – îi spuse preotul. Știi foarte bine că aici în zona noastră a Dobrogei nu departe de satul nostru la Tichilești exista o leprozerie.

Acolo păstorește fratele meu ca preot și merge la ei și-i împărtășește ca să aibă și ei bucuria mântuirii și unirii cu Hristos. Și mai știi că preotul consumă din potir întotdeauna ceea ce rămâne de la cei pe care i-a împărtășit. Fratele meu preotul de ani de zile bea din același pahar cu leproșii și Dumnezeu îl apără și-l păzește de tot răul. Dar așa știu oamenii să judece mereu pe preoți și nu-i vede pe cei care se jertfesc și se străduiesc în lumea acesta pentru salvarea sufletelor oamenilor. La noi se propovăduiește doar răul iar binele este ascuns ostentativ pentru a nu fi vazut”.