O durere străpungătoare dar eliberatoare, rupea bucăţele din ea, făcând cale izvoarelor adormite de timp si neputinţă. Îi lăsă sufletul în mijlocul drumului ca pe un cerşetor rufos şi-nsingurat, ce căta cu jind în sus, implorând mană cerească. Lacrimile-i venite din adâncuri întunecate şi neştiute năvăleau în ochi-i căutatori, lăsându-se pentru prima dată scrutate de lumina zilei şi...într-o clipită pierzându-şi puritatea şi strălucirea piereau înghiţite de ţărână; acolo îşi găseau mormântul... Omul pe pământ e aidoma unei lacrimi...
Simţea cum o cuprindea un dor nestăvilit de Dumnezeu, de patria cerească; ar fi vrut măcar pentru o secundă, să se descătuşeze de toată suferinţa, de toate rătăcirile, deşertăciunile şi urîciunile acestei lumi şi să se afunde în mijlocul unei clipe de veşnică iubire, rupte din rai, unde să fie doar ea şi Dumnezeu, doar ea şi Fericirea...În tresăltări de fiinţă începu să-şi îndrepte paşii înspre soarele ce bătea puternic în faţa-i...
- Domnul locuieşte într-o lumină mult mai puternică ca aceasta, o lumină imaterială, nepătrunsă, e dincolo de lumina solară...
Astrul o orbea cu strălucirea-i parcă luminând căile izvoarelor de lacrimi, şi acestea îşi intensificară cursul...
-Vin, Doamne, vin...las aici totul- lipsuri, durere, neputinţă, cuvinte şi fapte- negre şi surpătoare de suflet şi pe cele luminoase şi ziditoare de suflet, dacă sunt, las până şi acest pământ încă neuitat de Tine, unde am surâs pentru prima data soarelui, şi admirat cu inocenţă copilărească toate minunăţiile creaţiei Tale, unde am respirat pentru întâia oară cu nesaţ, văzduhul dătător de viaţă, înmiresmat de adierea depărtată a raiului, unde în fiii Tăi iubitori, părinţi, apoi, prieteni Ţi-am văzut atât de limpede chipul, şi atunci m-am simţit cu adevărat fiica Ta, unde dragostea şi căldura Ta părintească mi-au alinat şi îndulcit durerea, unde m-ai purtat cu grijă în braţe atunci când picioarele-mi erau încătuşate de lanţurile suferinţei, unde în durere am cunoscut voia Ta, lucrările şi minunile Tale, comorile duhovniceşti ce-Ţi poartă chipul...ca să trăiesc o fericire înzecit de mare că te-am găsit... Le las pe toate ca să vin la Tine...
-Nimeni nu poate ajunge la Mine, dacă nu trece mai întâi prin nevoinţele Crucii... Pleacă de-ţi împlineşte destinul - se auzi glasul tunător si în acelaşi timp blând al Domnului...
Pentru câteva clipe uitase că în Împărăţia Lui Dumnezeu se poate ajunge doar prin moarte, printr-o moarte luminată de biruinţa virtuţii...Iar ea trăia, trăia încă... Lacrimile fierbinţi îi brăzdau faţa, sângele-i curgea vertiginos prin vene, simţea ecoul fiecarui cuvânt, pulsându-i cu putere în inimă...Prinsă în impulsurile vieţii, fiinţa-i se deşteptă la realitate; privirea-i căzu pe cocoloaşele de noroi- amestec de lacrimi şi pământ...Simţi atunci încărcătura unei tine urîcioase aidoma aceleia, prinse de sufletu-i - un amestec de lacrimi şi de noroi al păcatului...
-De-ar veni acum moartea m-ar găsi oare vrednică de a mă arăta în faţa Lui Dumnezeu -se întrebă cu frică şi suspin...Eu care sunt plină de noroiul patimilor, ca pământul scăldat în furia unei ploi nimicitoare...Dă-mi , Doamne, putere să-mi duc cu vrednicie crucea până la capăt, zile în care să-mi spăl cu mulţime de lacrimi păcatele, în care să mă ajuţi să ridic din ruine biserica din sufletul meu, să o sfinţeşti cu harul Tău, ca în ea să crească sincere si neprihănite, iubirea şi dorul de Tine.. şi să-mi fie cu atât mai mare bucuria când, în mila Ta nădăjduind, mă voi îndulci la văzul prealuminosului Tău chip, o veşnicie...
Înţelese că o moarte ce aprinde zorile eterne trebuia meritată...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu