Odă suferinţei

O, suferinţă, a păcatului răsplata, dar şi calea izbăvirii de păcat ;

O, suferinţă, cruce purtată de Domnul prin care iadul şi moartea s-au surpat ;

O, suferinţă, cupă cu puţin amar ce stingi focul ispitelor, trezind la viaţă sufletele moarte în patimi ;

O, suferinţă, prin care înţelepţeşti şi luminezi, Doamne, pe cei pierduţi în fărădelegi ;

O, suferinţă, aducătoare –aminte de vremelnicia acestei vieţi şi de ceasul cumplit al morţii ;

O, suferinţă, ploaie binecuvântată ce creşti în noi lăstarul virtuţii ;

O, suferinţă, încercare dată nouă de D-zeu, spre a spori întru iubire şi credinţă ;

O, suferinţă, izvoritoarea lacrimilor de pocăinţă;

O, suferinţă, mânie a Domnului îndreptată împotriva celor păcătoşi cu dreptate ;

O, suferinţă, jertfă prin care Mântuitorul de Împărăţia cea cereasca ne-a făcut parte ;

O, suferinţă, îndemn divin către viaţa cea curată şi bineplăcută Lui D-zeu ;

O, suferinţă, prin care ne îndreptăm ochii şi cugetul către cer ;

O, suferinţă, pildă dată nouă de Hristos spre a părăsi cele rele şi deşarte ;

O, suferinţă, prin care dobândim iertare de păcate ;

O, suferinta, dar divin menit spre a creşte în noi iubirea faţă de Domnul şi faţă de semeni ;

O, suferinta, prin care căpătam înţelegere şi milostivire faţă de necazul aproapelui ;

O, suferinţă, cruce, care atunci când devii prea grea, cădem cu lacrimi înaintea Domnului, rugându-L să ne dea jumătate din durerea unui suflet drag mai trist ca noi, doar ca acesta să cunoască puţină alinare ;

O, suferinţă, cheie ce deschizi poarta spre bogaţiile cele nepieritoare ;

O, suferinţă, lacăt ce fereci poarta spre deşertăciunile acestei lumi ;

O, suferinţă, cunună vremelnica de spini prin care nădăjduim a moşteni ale raiului neveştejite cununi ;

O, suferinţă, mijlocitoarea apropierii noastre de D-zeu prin Iisus Hristos ;

O, suferinţă, a iubitorilor de D-zeu bun prinos ;

O, suferinţă, podoabă de mult preţ a sfinţilor ;

O, suferinţă, biruinţa mucenicilor ;

O, suferinţă, a nevoitorilor întru viata cea fără de prihana dorire ;

O, suferinţă, scară nevăzută ce conduci către veşnica fericire ;

O, suferinţă, dulce povara a celor ce bine se nevoiesc pentru Tine, Hristoase D-zeule ;

O, suferinţă, prin care am cunoscut dulceaţa Iubirii si îndurarii Tale, Doamne, fii binecuvântată !

Romaniţa-Petală-Ruptă

   Romaniţa-Petală-Ruptă nu are vreo legatură cu Pepi-Ciorap-Lung . E o fată obişnuită. Actriţă pe scena vieţii, până nu demult jucătoare a unui singur rol: al fetiţei cu capul in nori, romantică, naivă, prostuţă, ultrasensibila, puţin stranie. Rănită de loviturile vieţii, cârtea in sine împotriva-i, aflându-se în permanentă căutare a fericirii, a împlinirii sufletului ei, şi rugându-se cu lacrimi, Celui Preaînalt să-i facă parte măcar de o picătură din aceasta. Era încredinţată că rolul de victimă a propriei dureri, îi reprezintă întreaga personalitate, că se regăseşte perfect în el... Dar când ieşea în scenă şi simţea că-l trăieşte cu toată fiinţa, când simţea mai mult ca oricând că doar prin el, era ea însăşi, şi cu privirea de copilă naivă, obijduită, suferindă cerşea atenţia şi dragostea publicului, acesta o primea cu o ignorantă raceală... Cu căutaturi incisive,scandând " Eşti fadă şi urîcioasă. Nu ţi se potriveşte acest rol", spectatorii aruncau nemiloşi în ea cu roşii, până reuşeau să-i rupă prin aruncături puternice câte o preţioasă petală din corola sufletului ei... ” D-zeule, cu ce greşesc oare? “ îşi spunea umilită şi cu inima frântă, Romaniţa, privindu-şi plângând petalele, odinioară albe şi imaculate pătate cu un roşu dezgustător, dar... îşi iubea prea mult publicul ca să cuteze a-l blama… Trăia pentru el…Se privea şi gândul o ducea la Legenda Marţişorului, la acel ghiocel plăpând, răsărit într-o tufă de porumbari, pe care crăiasa Primăvară acoperindu-l cu mâinile sale de gerul nemilos al iernii, s-a rănit la un deget din cauza mărăcinilor. Din deget s-a scurs o picătură de sânge fierbinte care căzând pe petalele florii a făcut-o sa reînvie... Vai, ce prostie..  Ghiocelul -inocentul vestitor al primăverii, pe când ea, Romaniţa –vestitoare a iernii din sufletele spectatorilor sai... Ghiocelul arăta voinic şi plin de viaţă, picătura de sânge de pe petalele-i conferindu-i un plus de farmec prin nuanţa sa vie, pe cand ea cu petalele murdare şi zdrelite, arăta groaznic...Dacă până nu demult vedea in culoarea roşie doar culoarea iubirii, a jertfei în numele dragostei, de câte ori se privea după loviturile spectatorilor săi, vedea în ea culoarea ruşinii. Îngrozitoare coincidenţă..."E o ruşine.. să iubeşti...(?) Vai, ce îndrug... Inţelepţeşte-mă, Doamne !" Şi iubea, iubea, în felul ei, profund şi sincer, şi nu s-ar fi putut ruşina niciodată de iubirea pe care o nutrea, însa aştepta nădăjduind răspuns iubirii sale, aştepta ca aceasta să i se întoarcă asemeni unui bumerang, să o ţintească drept in inima, pentru a o face să scânteieze lumina unei iubiri tot mai mari, pe care la rându-i să o arunce cu o mai mare putere…Oare cerea prea mult? Anume când simţea mai stringent nevoia de înţelegere, sprijin, iubire, publicul părea să-i răspundă dur... Ajunse să se simtă secatuită de puteri, străina în pielea sa,  victimă a propriei mentalităţi de copilă infantilă... Glasul unanim al spectatorilor săi, îi suna in urechi....Schimbarea trebuia să fie soluţia...Avea nevoie de acele calităţi prin care să le (re)câştige încrederea, să le aduca pace şi bucurie în suflete, iar în cazul unui eventual eşec, sa îl poată depăşi... Da,vroia nespus să le strecoare picuri de lumină în inimi, dar ... cum putea face asta atâta timp cât chipul ei trăda doar tristeţe şi durere continuă... ? Sensibilitatea nu avea cum să şi-o inhibe ; era singura calitate care o caracteriza întru totul.. Prin ea trăia cu adevărat fiece moment palpitant al vieţii, credea, iubea, suferea cu toata fiinţa... Dar un zâmbet... Ce-ar fi costat-o un zâmbet, dar unul smerit şi blând...

   O regăsim pe Romaniţa , aceeaşi actriţă pe scena vieţii, dar în rolul fetiţei ce încearcă să-şi cultive înaltele calităţi, ce încearcă să accepte cu smerenie ceea ce-i orînduieşte D-zeu. Iat-o pentru prima oară, străduindu-se a schiţa un surâs printre lacrimile izvorâte din rănile sufletului... A jucat cam slăbuţ, dar spre marea ei mirare a fost împroşcată cu flori de către cineva din sală...Florile iubirii, florile iertării... ah, trandafirii pe care-i adora atât... Nu-i venea să-şi creadă ochilor... "Vai, mie, nu merit un asemenea elogiu, o asemenea bunătate"...Sufletu-i se simţea covârşit de emoţie şi dragoste faţă de cei ce i-au apreciat umila reprezentaţie, inima-i sângera de durere că nu putuse da tot ce-i mai bun...Prindea trandafirii din zbor,se rănea de spinii lor, dar nu simţea durere, ci doar o negrăită linişte şi bucurie revărsându-se înlăuntrul ei... Îmbătată de parfumul unui trandafir alb, îi mângaia sfios gingaşele petale, în timp ce un picur de sânge din degetu-i căzu pe una din petalele lui... Zâmbind printre lacrimi, îşi zise : "Tu eşti vestitorul primăverii din sufletele celor dragi şi din sufletul meu. Cât am greşit tăgăduind mila si dreapta judecata a Lui D-zeu. Atâta amar de vreme mi-am căutat fericirea ca pe o podoabă fără de preţ, până să înţeleg că ea porneşte, de fapt, de la acceptarea suferinţei cu inima senină...Şi am înţeles asta anume datorită  incercărilor dureroase date mie din nemărginita iubire a Domnului, căci dragostea îndelung rabdă; este binevoitoare, nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci de adevăr, toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată..."