" Spre unii ca aceştia Îmi îndrept privirea Mea, spre cei smeriţi, cu duhul umilit, şi care tremură la cuvântul Meu"
(Isaia 66,2)
Drumul fericirii
Nimic nu este mai mare decât inima curată, pentru că o asemenea inimă devine tronul lui Dumnezeu. Şi ce este mai slăvit decât tronul lui Dumnezeu? Cu siguranţă, nimic! Dumnezeu spune despre cei care au inima curată: „Voi locui în ei şi voi umbla, şi voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu" (II Cor, 6, 16). Deci, care sunt cei mai fericiţi dintre oameni? Şi de care bun sunt lipsiţi? Nu se găsesc toate bunurile şi harismele Duhului Sfânt în sufletele lor fericite? Ce trebuie mai mult? Nimic, într-adevăr nimic! Pentru că au în inima lor darul cel mai mare: pe Dumnezeu însuşi. Cât se înşala oamenii care caută fericirea departe de ei înşişi, în ţări străine şi în călătorii, în bogăţie şi în slavă, în marile averi şi desfătări, în plăceri şi în opulenţă, în toate aceste deşertăciuni al căror sfârşit este amărăciunea. Inălţarea castelului fericirii în afara inimii noastre se aseamănă cu zidirea clădirii, sau cu terenul zguduit continuu de cutremure. Pe scurt, o asemenea zidire se va face movilă de pământ. Fraţii mei, fericirea se află înlăuntrul nostru, şi fericit este omul care a înţeles aceasta! Cercetaţi inima voastră şi vedeţi starea ei duhovnicească. Nu cumva şi-a pierdut îndrăzneala către Dumnezeu? N u cumva conştiinţa murmură pentru încălcarea poruncilor Lui? Nu cumva vă judecă pentru nedreptăţile, minciunile, neglijarea îndatoririlor faţa de Dumnezeu şi faţă de aproapele? Cercetaţi, ca nu cumva răutăţile şi patimile să umple inima voastră! Ca nu cumva aceasta să alunece pe căile strâmbe şi de netrecut!
Din nefericire, cel care şi-a neglijat inima sa, s-a lipsit de toate bunătăţile şi a căzut în mulţimea răutătilor. A alungat fericirea şi a umplut-o cu amărăciune, mâhnire şi strâmtorare. A îndepărtat pacea şi a dobândit angoasa, tulburarea şi cutremurul. A alungat iubirea şi a primit ura. în sfârşit, a alungat toate harismele şi roadele duhului Sfânt pe care le-a primit prin botez, şi s-a obişnuit cu toate acele răutăţi care-l fac pe om nenorocit şi ticălos.
Fraţii mei, Multmilostivul Dumnezeu vrea fericirea tuturor, şi în viaţa aceasta şi în cealaltă. De aceea, a întemeiat Biserica Lui Sfântă, pentru ca să ne curăţească de păcat, să ne sfinţească, să ne împace cu El, să ne dăruiască binecuvântările cerului. Biserica are braţele deschise ca să ne primească. Deci, să alergăm degrabă, cei care avem conştiinţa ingreunată. Să alergăm, şi Biserica este pregătită să poarte povara noastră grea, să ne dăruiască indrăzneală către Dumnezeu, să umple inima noastră cu desfătare şi fericire!
Sfântul Botez
„Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi si-mbrăcat" (Gal. 3, 27). Ce mare adevăr ne încredinţează prin aceste cuvinte Apostolul Pavel! Creştinii botezaţi nu-l poartă pe omul vechi, cu patimile şi poftele lui păcătoase, ci sunt îmbrăcaţi în omul cel nou. S-au îmbrăcat în Hristos Insuşi, Care vieţuieşte acum în inimile lor! Şi expresia „s-au îmbrăcat" nu se referă la o îmbrăcăminte simplă şi exterioară, ci la ceva adânc, fiinţial şi nedespărţit. Prin credinţa noastră în Hristos, şi prin botezul nostru, ne-am îmbrăcat în Hristos însuşi şi ne-am făcut fii ai lui Dumnezeu, lăcaşe ale Duhului Sfânt, bisericile lui Dumnezeu, sfinţi şi desăvârşiţi, dumnezei după har.
Deci, iată că am aruncat de deasupra noastră stricăciunea şi ne-am îmbrăcat în nestricăciune. Ne-am dezbrăcat de omul păcatului şi ne-am îmbrăcat în omul dreptăţii şi al harului. Am alungat moartea şi ne-am îmbrăcat în nemurire! Am cugetat, oare, şi la făgăduinţele cele mari pe care le-am primit prin botezul nostru de la Dumnezeu? Am conştientizat că suntem datori să ne purtăm ca fiii lui Dumnezeu şi ca fraţii Domnului nostru? Că avem datoria să identificăm voinţa noastră cu voinţa lui Dumnezeu? Că trebuie, ca fii ai Lui, să rămânem liberi de păcat? Că suntem datori să-L iubim cu toată puterea noastră, din adâncul sufletului şi al inimii noastre? Că suntem obligaţi să-L slujim şi să jinduim după unirea cu El pentru totdeauna? Oare ne-am gândit că inima noastră trebuie să fie plină de iubire, încât aceasta să se reverse şi asupra aproapelui nostru? Avem sentimentul că suntem datori să devenim sfinţi şi desăvârşiţi, chipurile lui Dumnezeu, copiii lui Dumnezeu şi moştenitori ai împărăţiei cerurilor? Pentru toate acestea avem datoria să ne luptăm, încât să nu părem nevrednici de chemarea pe care ne-a făcut-o Acesta şi s-o respingem?
Da, fraţii mei! Să ne luptăm cu râvnă şi devotament, ca să biruim! Niciunul dintre noi să nu- şi piardă curajul, să nu fie nepăsător, să nu se înfricoşeze, să nu cedeze înaintea încercărilor vieţii duhovniceşti. Pentru că avem ajutor pe Dumnezeu, Cel Care ne întăreşte pe calea cea grea a virtuţii!
Lupta duhovnicească
Scopul vieţii noastre este să devenim . desăvârşiţi şi sfinţi. Să ne arătăm copiii lui Dumnezeu şi moştenitorii împărăţiei cerurilor. Să luăm seama ca nu cumva de dragul prezentei vieţi, să fim lipsiţi de cea viitoare, ca nu cumva din pricina grijilor şi a preocupărilor lumeşti, să neglijăm scopul vieţii noastre. Postirea, privegherea şi rugăciunea nu , aduc prin ele însele roadele mult dorite, pentru că nu sunt scopul vieţii noastre, ci constituie mijloacele prin care îl dobândim pe acesta. Impodobiţi-vă candelele voastre cu virtuţi, luptaţi-vă să izgoniţi patimile sufletului, curăţiţi-vă inima voastră de orice întinăciune şi păziţi-o curată, ca să vină şi să se sălăşluiască înlăuntrul vostru Domnul. Pentru ca Duhul Sfânt să vă umple cu darurile Lui dumnezeieşti!
Copiii mei iubiţi, toată preocuparea şi grija să fie pentru acestea, căci ele constituie scopul şi dorinţa voastră nestăvilită. Pentru acestea să vă rugaţi lui Dumnezeu! Să-L căutaţi in fiecare zi pe Domnul, dar înlăuntrul inimii voastre, şi nu în afară. Şi când Il aflaţi, staţi cu frică şi cu cutremur, precum heruvimii şi serafimii, pentru că inima voastră a devenit tronul lui Dumnezeu. Dar pentru ca să-L aflaţi pe Domnul, smeriţi-vă până la ţărână, pentru că Domnului îi este scârbă de cei mândri, în timp ce-i iubeşte şi-i vizitează pe cei smeriţi cu inima. Dacă duci lupta cea bună, Dumnezeu te va întări. Lupta care întăreşte neputinţele noastre, lipsurile şi greşealele noastre, este oglinda stării noastre duhovniceşti. Cine nu s-a luptat nu s-a cunoscut pe sine însuşi. Luaţi seama şi la greşelile cele mai mici. Dacă vi se întâmplă, din neluare aminte, vreun păcat, nu deznădăjduiţi, ci ridicaţi-vă degrabă, şi cădeţi la Dumnezeu, Care are puterea să vă îndrepte. Inlăuntrul nostru, avem neputinţe şi patimi şi greşeli înrădăcinate adânc, şi multe dintre ele sunt şi moştenite. Toate acestea nu se taie cu o mişcare bruscă, nici cu mâhnire adâncă, nici cu nelinişte, ci cu răbdare şi stăruinţă, cu grijă şi atenţie. Tristeţea exagerată ascunde înlăuntrul ei mândria. De aceea este vătămătoare şi primejdioasă, şi de multe ori este înmulţită de diavol, ca să taie avântul luptătorului. Calea care duce la desăvârşire este departe! Rugaţi-vă lui Dumnezeu să vă întărească. Să înfruntaţi cu răbdare căderile voastre, şi după ce vă ridicaţi, să alergaţi degrabă, să nu staţi precum copiii în locul în care aţi căzut, plângând şi tânguindu-vă nemângâiaţi. Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită. Nu deznădăjduiţi dacă mai cădeţi în vechile păcate. Multe dintre acestea sunt puternice, şi din fire, şi din obişnuinţă. Odată cu trecerea timpului însă, şi prin grijă înmulţită, ele sunt biruite. Nimic să nu vă facă să deznădăjduiţi!
Ispitele
Ispitele sunt îngăduite ca să se vădească patimile ascunse, ca să fie războite, şi astfel, sufletul să se vindece. Şi acestea sunt dovada milei dumnezeieşti. De aceea, lasă-te cu încredere pe tine însuţi în mâinile lui Dumnezeu şi cere ajutorul Lui, incât să te întărească în lupta ta, Nădejdea în Dumnezeu nu te duce niciodată la deznădejde. Ispitele aduc smerenia. Dumnezeu ştie răbdarea fiecăruia dintre noi şi îngăduie ispitele pe măsura puterilor noastre. Să ne îngrijim însă să fim şi noi priveghetori şi cu luare aminte, ca să nu ne ducem noi înşine în ispită. Incredeţi-vă în Dumnezeul Cel bun, puternic şi viu, şi Acesta vă va duce la odihnă. După încercări, urmează bucuria duhovnicească. Domnul îi urmează pe cei care rabdă încercările şi strâmtorările din iubire pentru El. Nu vă împuţinaţi sufleteşte, şi nu vă înfricoşaţi. Nu vreau să vă mâhniţi şi să vă tulburaţi pentru toate câte se intâmplă împotriva voinţei voastre, oricât de dreaptă ar fi aceasta. O asemenea mâhnire mărturiseşte existenţa egoismului. Luaţi seama la egoismul care se ascunde în dosul chipului dreptăţii. Luaţi seama şi la tristeţea de toată vremea, care apare în urma unei cercetări drepte. Mâhnirea exagerată pentru toate acestea este cea care vine din ispită. Alta este mâhnirea adevărată: cea care apare când ştim bine starea nenorocită a sufletului nostru. Mâhnirile celelalte nu au nicio legătură cu harul lui Dumnezeu. îngrijiţi-vă să păziţi în inima voastră harul Duhului Sfânt şi să nu îngăduiţi celui viclean să-şi verse otrava lui. Luaţi aminte ca nu cumva Raiul care există înlăuntrul vostru, să se schimbe în iad!
Rugăciunea
Lucrarea principală a omului este rugăciunea. Omul a fost creat ca să-L preamărească pe Dumnezeu. Aceasta este lucrarea ce i se potriveşte. Doar aceasta dă mărturie despre starea lui duhovnicească. îi îndreptăţeşte locul de excepţie în creaţie. Omul a fost creat ca să slujească lui Dumnezeu şi să participe la bunătatea şi fericirea Lui dumnezeiască. Fiind chipul lui Dumnezeu, omul jinduieşte după Dumnezeu şi aleargă cu dor să se înalţe spre Acesta. Prin rugăciune şi prin înălţarea de cântări, omul se umple de desfătare. Duhul lui se bucură şi inima lui tresaltă. Cu cât se roagă mai mult, cu atât sufletul lui se goleşte de poftele lumeşti, şi se umple de bunurile cereşti. Şi cu cât se depărtează de plăcerile pământeşti ale vieţii, cu atât mai mult se desfată cu fericire cerească. Incercarea şi experienţa voastră confirmă adevărul acesta. Dumnezeu iubeşte acele rugăciuni care I Se aduc în modul cuvenit, adică cu sentimentul neputinţei şi nevredniciei noastre. Pentru ca să existe însă un asemenea sentiment, se cere lepădare desăvârşită de răul din noi, şi supunere faţă de poruncile lui Dumnezeu, se cere smerenie şi lucrare duhovnicească neîncetată.
Lăsaţi toate grijile pe seama lui Dumnezeu, caci Acela lucrează pentru voi. Să nu deveniţi mici la suflet şi să nu vă tulburati! Cel Care cercetează cutele cele mai adânci ale sufletelor omeneşti, cunoaşte şi poftele voastre şi are puterea să vă scape de ele, asa doar El o ştie. Voi să cereţi de la Dumnezeu şi să nu vă pierdeţi curajul vostru! Să nu credeţi că de vreme ce dorul vostru este sfânt, aveţi dreptul să vâ razvrătiţi, să nu bănuiţi că rugăciunile voastre nu sunt auzite. Dumnezeu împlineşte dorinţele voastre in modul în care voi nu ştiţi. Deci, liniştiţi-vă si chemaţi-L pe Dumnezeu. Rugăciunile şi implorările voastre nu vă duc la desăvârşire ele însele. La desăvârşire conduce Domnul, Care vine şi Se saăşluieşte înlăuntrul nostru, când împlinim poruncile Lui. Şi una dintre primele porunci este sa se plinească în viaţa noastră nu voia proprie, ci voia Lui Dumnezeu. Şi să se facă tocmai aşa cum se implineşte în cer de către îngeri. Astfel, vom putea şi noi să spunem: „Doamne, nu aşa cum vreau eu, ci cum vrei Tu. Facă-se voia Ta precum în cer şi pe pamant". Deci, fără Hristos înlăuntrul nostru, rugăciunile şi cererile ne duc la înşelăciune.
Pacea
Pacea este darul dumnezeiesc care se dă din belşug celor care se împrietenesc cu Dumnezeu si implinesc poruncile divine. Pacea este lumina care fuge de păcat, de întuneric. Un păcătos niciodata are pace. Să vă luptaţi împotriva păcatului şi să nu vă tulbure izbucnirea patimilor înlăuntrul vostru pentru că dacă biruiţi în lupta cu ele, ele s-au făcut pentru voi pricină de nouă bucurie şi pace. „Căutaţi pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul" (Evrei 12, 14) Pacea şi sfinţenia sunt două condiţii necesare pentru cel care cere cu râvnă să vadă faţa lui Dumnezeu. Pacea este temelia pe care se sprijină sfinţenia. Sfinţenia nu rămâne în inima tulburată şi înfuriată. Atunci când mânia rămâne mult timp în suflet, naşte duşmănia şi ura împotriva aproapelui. De aceea se cere împăcarea grabnică cu fratele nostru, încât să nu fim lipsiţi de harul lui Dumnezeu care sfinţeşte inima noastră. Cel care este împăcat cu sine, este împăcat şi cu aproapele şi cu Dumnezeu. Un asemenea om este sfânt, pentru că însuşi Dumnezeu Se sălăşluieşte înlăuntrul lui.
Iubirea
Urmăriţi iubirea, cereţi-o în fiecare zi de la Dumnezeu. Impreună cu iubirea vine şi toată mulţimea bunătăţilor şi a virtuţilor. Iubiţi, ca să fiţi şi voi iubiţi de alţiiî Dăruiţi lui Dumnezeu toată inima voastră, încât să rămâneţi în iubire! „Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el" (I Ioan 4, 16). Sunteţi datori să aveţi multă atenţie în relaţiile dintre voi şi să vă respectaţi unul pe altul, ca persoane sfinte, ca chipuri ale lui Dumnezeu. Să nu iei seama niciodată la trupul şi la frumuseţea omului, ci la sufletul lui. Luaţi seama la sentimentul iubirii, pentru că atunci când inima nu este încălzită de credinţă curată, iubirea este în primejdie să devină trupească şi nefirească, este în pericol să întunece mintea, şi să aprindă inima. Trebuie să cercetăm în fiecare zi dacă iubirea noastră izvorăşte din legătura iubirii noastre comune faţă de Hristos, din plinătatea iubirii noastre faţă de Domnul. Cel care priveghează ca să-şi păstreze iubirea neprihănită va fi păzit de cursele celui viclean, care se străduieşte încetul cu incetul să schimbe iubirea creştină în iubire obişnuită si sentimentală.
Discernământul
Vă îndemn să aveţi discernământ şi inţelepciune în toate. Să fugiţi de extreme! Asprimea merge împreună cu măsura virtuţii. Cel care nu are virtuţi mari, dar urmează celor desăvârşiţi, voind să vieţuiască cu asprime precum sfinţii asceţi, acesta este în primejdie să se mândrească şi să cadă. De aceea să vieţuiţi cu discernământ şi să nu vă istoviţi trupul cu osteneli peste măsură. Să vă amintiţi că nevoinţa trupului ajută în mod sigur sufletul să ajungă la desăvârşire. Aceasta se realizează în principal prin lupta sufletului. Nu întindeţi coarda mai mult decât trebuie! Să ştiţi că Dumnezeu nu ne forţează să dobândim darurile Lui, le dăruieşte când vrea El. Ceea ce primim în dar, este din mila dumnezeiască. Nu căutaţi să ajungeţi pe culmi, prin mari nevoinţe, fără să aveţi virtuţile, pentru că sunteţi în primejdie să cădeţi în înşelăciune, pentru indrăzneala şi trufia voastră. Cel care caută harismele dumnezeieşti şi vederile inalte, în timp ce este încă încărcat cu patimi, acesta este înşelat ca unul nesăbuit şi mândru. Intâi de toate, fiecare este dator să se lupte pentru curăţirea lui. Harul dumnezeiesc trimite harismele ca răsplată celor care s-au curăţat de patimi. Ii vizitează fără zgomot, şi la ceasul pe care ei nu-1 cunosc.
Lucrarea noastră duhovnicească să fie cercetarea inimii noastre, ca nu cumva mândria să-şi facă cuib precum un şarpe veninos, această patima care naşte multe rele, care omoară orice virtute, care le otrăveşte pe toate. Spre această răutate luciferica trebuie să se îndrepte toată grija noastră. Ea trebuie să devină o lucrare neîntreruptă şi o cercetare continuă, zi şi noapte. Adevăr este, cred, să spun că toată grija noastră duhovnicească se reduce la căutarea şi nimicirea mândriei şi a odraslelor ei. Dacă ne izbăvim de aceasta, şi punem pe tronul inimii noastre smerenia, atunci avem totul. Pentru că acolo unde se află smerenia adevărată după Hristos, acolo se găsesc adunate şi toate celelalte virtuţi, care ne înalţă până la Dumnezeu.
Nobleţea creştină
Creştinii au datoria, după porunca Domnului, să devină sfinţi şi desăvârşiţi. Desăvârşirea şi sfinţenia sunt înfiripate mai întâi adânc în sufletul creştinului, şi după aceea se întipăresc în gândurile, în dorinţele, în cuvintele în lucrările lui. Astfel, harul lui Dumnezeu care există în suflet, se revarsă şi în purtarea lui cea din afară. Creştinul este dator să fie nobil în toate. Cuvintele şi faptele lui să fie inspirate de harul Duhului Sfânt, Care locuieşte în sufletul lui, incât să mărturisească formarea lui creştinească şi sa Se preamărească numele lui Dumnezeu. Cel care este măsurat în cuvinte, este măsurat şi în fapte. Cel care cercetează cuvintele pe care trebuie să le spună, îşi lercetează şi faptele pe care trebuie să le săvârşească, si niciodată nu depăşeşte limitele purtării bune şi virtuoase. Cuvintele pline de har ale creştinului sunt caracterizate de nobleţe şi delicateţe. Acestea sunt cele care nasc iubirea, aduc pacea şi bucuria. Dimpotrivă, vorbirea multă naşte ura, duşmăniile, mâhnirile, certurile, tulburările şi războaiele. Deci,întotdeauna să fiţi nobili. Niciodată buzele voastre sa nu scoată cuvânt rău, care nu este dres cu sarea harului lui Dumnezeu, ci să grăiască întotdeauna cuvinte pline de har, bune, care mărturisesc nobleţea cea după Hristos şi cultivarea noastră sufletească.
Doxologia
Creştinul este dator să-L preamăreasca pe Dumnezeu, şi cu trupul şi cu duhul lui. De altfel amândouă aparţin lui Dumnezeu şi, prin urmare, nu are stăpânire să le necinstească sau să le distrugă, ci sfinte şi sacre cum sunt, trebuie să le foloseasca cu multă mulţumire. Cel care îşi aminteşte că trupul si sufletul lui aparţin lui Dumnezeu, are o evlavie şi o frică tainică pentru ele. Evlavia şi frica îl ajută să, le păstreze curate de orice întinăciune, în comuniune neîntreruptă cu Acela prin care se sfinţesc şi se întăresc. Omul Il preamăreşte pe Dumnezeu cu trupul şi cu duhul său, mai întâi când îşi aminteşte ca a fost sfinţit de Dumnezeu şi s-a unit cu El, după aceea când îşi uneşte voinţa lui cu voinţa Lui Dumnezeu, încât să împlinească întotdeauna voia bine plăcută Lui şi desăvârşită. Un asemenea om nu vieţuieşte pentru sine, ci pentru Dumnezeu', Lucrează pentru împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Î1 preamăreşte în toate pe Dumnezeu, cu cuvintele şi cu faptele. Faptele lui săvârşite pentru binele semenilor se fac pricină de preamărire a Numelui Dumnezeiesc. Viaţa lui iluminată de lumina dumnezeiască, străluceşte ca un far puternic şi astfel, purtarea lui se face un îndrumător spre Dumnezeu, pentru cei care încă nu L-au cunoscut.
(Isaia 66,2)
Drumul fericirii
Nimic nu este mai mare decât inima curată, pentru că o asemenea inimă devine tronul lui Dumnezeu. Şi ce este mai slăvit decât tronul lui Dumnezeu? Cu siguranţă, nimic! Dumnezeu spune despre cei care au inima curată: „Voi locui în ei şi voi umbla, şi voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu" (II Cor, 6, 16). Deci, care sunt cei mai fericiţi dintre oameni? Şi de care bun sunt lipsiţi? Nu se găsesc toate bunurile şi harismele Duhului Sfânt în sufletele lor fericite? Ce trebuie mai mult? Nimic, într-adevăr nimic! Pentru că au în inima lor darul cel mai mare: pe Dumnezeu însuşi. Cât se înşala oamenii care caută fericirea departe de ei înşişi, în ţări străine şi în călătorii, în bogăţie şi în slavă, în marile averi şi desfătări, în plăceri şi în opulenţă, în toate aceste deşertăciuni al căror sfârşit este amărăciunea. Inălţarea castelului fericirii în afara inimii noastre se aseamănă cu zidirea clădirii, sau cu terenul zguduit continuu de cutremure. Pe scurt, o asemenea zidire se va face movilă de pământ.
Din nefericire, cel care şi-a neglijat inima sa, s-a lipsit de toate bunătăţile şi a căzut în mulţimea răutătilor. A alungat fericirea şi a umplut-o cu amărăciune, mâhnire şi strâmtorare. A îndepărtat pacea şi a dobândit angoasa, tulburarea şi cutremurul. A alungat iubirea şi a primit ura. în sfârşit, a alungat toate harismele şi roadele duhului Sfânt pe care le-a primit prin botez, şi s-a obişnuit cu toate acele răutăţi care-l fac pe om nenorocit şi ticălos.
Fraţii mei, Multmilostivul Dumnezeu vrea fericirea tuturor, şi în viaţa aceasta şi în cealaltă. De aceea, a întemeiat Biserica Lui Sfântă, pentru ca să ne curăţească de păcat, să ne sfinţească, să ne împace cu El, să ne dăruiască binecuvântările cerului. Biserica are braţele deschise ca să ne primească. Deci, să alergăm degrabă, cei care avem conştiinţa ingreunată. Să alergăm, şi Biserica este pregătită să poarte povara noastră grea, să ne dăruiască indrăzneală către Dumnezeu, să umple inima noastră cu desfătare şi fericire!
Sfântul Botez
„Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi si-mbrăcat" (Gal. 3, 27). Ce mare adevăr ne încredinţează prin aceste cuvinte Apostolul Pavel! Creştinii botezaţi nu-l poartă pe omul vechi, cu patimile şi poftele lui păcătoase, ci sunt îmbrăcaţi în omul cel nou. S-au îmbrăcat în Hristos Insuşi, Care vieţuieşte acum în inimile lor! Şi expresia „s-au îmbrăcat" nu se referă la o îmbrăcăminte simplă şi exterioară, ci la ceva adânc, fiinţial şi nedespărţit. Prin credinţa noastră în Hristos, şi prin botezul nostru, ne-am îmbrăcat în Hristos însuşi şi ne-am făcut fii ai lui Dumnezeu, lăcaşe ale Duhului Sfânt, bisericile lui Dumnezeu, sfinţi şi desăvârşiţi, dumnezei după har.
Deci, iată că am aruncat de deasupra noastră stricăciunea şi ne-am îmbrăcat în nestricăciune. Ne-am dezbrăcat de omul păcatului şi ne-am îmbrăcat în omul dreptăţii şi al harului. Am alungat moartea şi ne-am îmbrăcat în nemurire! Am cugetat, oare, şi la făgăduinţele cele mari pe care le-am primit prin botezul nostru de la Dumnezeu? Am conştientizat că suntem datori să ne purtăm ca fiii lui Dumnezeu şi ca fraţii Domnului nostru? Că avem datoria să identificăm voinţa noastră cu voinţa lui Dumnezeu? Că trebuie, ca fii ai Lui, să rămânem liberi de păcat? Că suntem datori să-L iubim cu toată puterea noastră, din adâncul sufletului şi al inimii noastre? Că suntem obligaţi să-L slujim şi să jinduim după unirea cu El pentru totdeauna? Oare ne-am gândit că inima noastră trebuie să fie plină de iubire, încât aceasta să se reverse şi asupra aproapelui nostru? Avem sentimentul că suntem datori să devenim sfinţi şi desăvârşiţi, chipurile lui Dumnezeu, copiii lui Dumnezeu şi moştenitori ai împărăţiei cerurilor? Pentru toate acestea avem datoria să ne luptăm, încât să nu părem nevrednici de chemarea pe care ne-a făcut-o Acesta şi s-o respingem?
Da, fraţii mei! Să ne luptăm cu râvnă şi devotament, ca să biruim! Niciunul dintre noi să nu- şi piardă curajul, să nu fie nepăsător, să nu se înfricoşeze, să nu cedeze înaintea încercărilor vieţii duhovniceşti. Pentru că avem ajutor pe Dumnezeu, Cel Care ne întăreşte pe calea cea grea a virtuţii!
Lupta duhovnicească
Scopul vieţii noastre este să devenim . desăvârşiţi şi sfinţi. Să ne arătăm copiii lui Dumnezeu şi moştenitorii împărăţiei cerurilor. Să luăm seama ca nu cumva de dragul prezentei vieţi, să fim lipsiţi de cea viitoare, ca nu cumva din pricina grijilor şi a preocupărilor lumeşti, să neglijăm scopul vieţii noastre. Postirea, privegherea şi rugăciunea nu , aduc prin ele însele roadele mult dorite, pentru că nu sunt scopul vieţii noastre, ci constituie mijloacele prin care îl dobândim pe acesta. Impodobiţi-vă candelele voastre cu virtuţi, luptaţi-vă să izgoniţi patimile sufletului, curăţiţi-vă inima voastră de orice întinăciune şi păziţi-o curată, ca să vină şi să se sălăşluiască înlăuntrul vostru Domnul. Pentru ca Duhul Sfânt să vă umple cu darurile Lui dumnezeieşti!
Copiii mei iubiţi, toată preocuparea şi grija să fie pentru acestea, căci ele constituie scopul şi dorinţa voastră nestăvilită. Pentru acestea să vă rugaţi lui Dumnezeu! Să-L căutaţi in fiecare zi pe Domnul, dar înlăuntrul inimii voastre, şi nu în afară. Şi când Il aflaţi, staţi cu frică şi cu cutremur, precum heruvimii şi serafimii, pentru că inima voastră a devenit tronul lui Dumnezeu. Dar pentru ca să-L aflaţi pe Domnul, smeriţi-vă până la ţărână, pentru că Domnului îi este scârbă de cei mândri, în timp ce-i iubeşte şi-i vizitează pe cei smeriţi cu inima. Dacă duci lupta cea bună, Dumnezeu te va întări. Lupta care întăreşte neputinţele noastre, lipsurile şi greşealele noastre, este oglinda stării noastre duhovniceşti. Cine nu s-a luptat nu s-a cunoscut pe sine însuşi. Luaţi seama şi la greşelile cele mai mici. Dacă vi se întâmplă, din neluare aminte, vreun păcat, nu deznădăjduiţi, ci ridicaţi-vă degrabă, şi cădeţi la Dumnezeu, Care are puterea să vă îndrepte. Inlăuntrul nostru, avem neputinţe şi patimi şi greşeli înrădăcinate adânc, şi multe dintre ele sunt şi moştenite. Toate acestea nu se taie cu o mişcare bruscă, nici cu mâhnire adâncă, nici cu nelinişte, ci cu răbdare şi stăruinţă, cu grijă şi atenţie. Tristeţea exagerată ascunde înlăuntrul ei mândria. De aceea este vătămătoare şi primejdioasă, şi de multe ori este înmulţită de diavol, ca să taie avântul luptătorului. Calea care duce la desăvârşire este departe! Rugaţi-vă lui Dumnezeu să vă întărească. Să înfruntaţi cu răbdare căderile voastre, şi după ce vă ridicaţi, să alergaţi degrabă, să nu staţi precum copiii în locul în care aţi căzut, plângând şi tânguindu-vă nemângâiaţi. Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită. Nu deznădăjduiţi dacă mai cădeţi în vechile păcate. Multe dintre acestea sunt puternice, şi din fire, şi din obişnuinţă. Odată cu trecerea timpului însă, şi prin grijă înmulţită, ele sunt biruite. Nimic să nu vă facă să deznădăjduiţi!
Ispitele
Ispitele sunt îngăduite ca să se vădească patimile ascunse, ca să fie războite, şi astfel, sufletul să se vindece. Şi acestea sunt dovada milei dumnezeieşti. De aceea, lasă-te cu încredere pe tine însuţi în mâinile lui Dumnezeu şi cere ajutorul Lui, incât să te întărească în lupta ta, Nădejdea în Dumnezeu nu te duce niciodată la deznădejde. Ispitele aduc smerenia. Dumnezeu ştie răbdarea fiecăruia dintre noi şi îngăduie ispitele pe măsura puterilor noastre. Să ne îngrijim însă să fim şi noi priveghetori şi cu luare aminte, ca să nu ne ducem noi înşine în ispită. Incredeţi-vă în Dumnezeul Cel bun, puternic şi viu, şi Acesta vă va duce la odihnă. După încercări, urmează bucuria duhovnicească. Domnul îi urmează pe cei care rabdă încercările şi strâmtorările din iubire pentru El. Nu vă împuţinaţi sufleteşte, şi nu vă înfricoşaţi. Nu vreau să vă mâhniţi şi să vă tulburaţi pentru toate câte se intâmplă împotriva voinţei voastre, oricât de dreaptă ar fi aceasta. O asemenea mâhnire mărturiseşte existenţa egoismului. Luaţi seama la egoismul care se ascunde în dosul chipului dreptăţii. Luaţi seama şi la tristeţea de toată vremea, care apare în urma unei cercetări drepte. Mâhnirea exagerată pentru toate acestea este cea care vine din ispită. Alta este mâhnirea adevărată: cea care apare când ştim bine starea nenorocită a sufletului nostru. Mâhnirile celelalte nu au nicio legătură cu harul lui Dumnezeu. îngrijiţi-vă să păziţi în inima voastră harul Duhului Sfânt şi să nu îngăduiţi celui viclean să-şi verse otrava lui. Luaţi aminte ca nu cumva Raiul care există înlăuntrul vostru, să se schimbe în iad!
Rugăciunea
Lucrarea principală a omului este rugăciunea. Omul a fost creat ca să-L preamărească pe Dumnezeu. Aceasta este lucrarea ce i se potriveşte. Doar aceasta dă mărturie despre starea lui duhovnicească. îi îndreptăţeşte locul de excepţie în creaţie. Omul a fost creat ca să slujească lui Dumnezeu şi să participe la bunătatea şi fericirea Lui dumnezeiască. Fiind chipul lui Dumnezeu, omul jinduieşte după Dumnezeu şi aleargă cu dor să se înalţe spre Acesta. Prin rugăciune şi prin înălţarea de cântări, omul se umple de desfătare. Duhul lui se bucură şi inima lui tresaltă. Cu cât se roagă mai mult, cu atât sufletul lui se goleşte de poftele lumeşti, şi se umple de bunurile cereşti. Şi cu cât se depărtează de plăcerile pământeşti ale vieţii, cu atât mai mult se desfată cu fericire cerească. Incercarea şi experienţa voastră confirmă adevărul acesta. Dumnezeu iubeşte acele rugăciuni care I Se aduc în modul cuvenit, adică cu sentimentul neputinţei şi nevredniciei noastre. Pentru ca să existe însă un asemenea sentiment, se cere lepădare desăvârşită de răul din noi, şi supunere faţă de poruncile lui Dumnezeu, se cere smerenie şi lucrare duhovnicească neîncetată.
Lăsaţi toate grijile pe seama lui Dumnezeu, caci Acela lucrează pentru voi. Să nu deveniţi mici la suflet şi să nu vă tulburati! Cel Care cercetează cutele cele mai adânci ale sufletelor omeneşti, cunoaşte şi poftele voastre şi are puterea să vă scape de ele, asa doar El o ştie. Voi să cereţi de la Dumnezeu şi să nu vă pierdeţi curajul vostru! Să nu credeţi că de vreme ce dorul vostru este sfânt, aveţi dreptul să vâ razvrătiţi, să nu bănuiţi că rugăciunile voastre nu sunt auzite. Dumnezeu împlineşte dorinţele voastre in modul în care voi nu ştiţi. Deci, liniştiţi-vă si chemaţi-L pe Dumnezeu. Rugăciunile şi implorările voastre nu vă duc la desăvârşire ele însele. La desăvârşire conduce Domnul, Care vine şi Se saăşluieşte înlăuntrul nostru, când împlinim poruncile Lui. Şi una dintre primele porunci este sa se plinească în viaţa noastră nu voia proprie, ci voia Lui Dumnezeu. Şi să se facă tocmai aşa cum se implineşte în cer de către îngeri. Astfel, vom putea şi noi să spunem: „Doamne, nu aşa cum vreau eu, ci cum vrei Tu. Facă-se voia Ta precum în cer şi pe pamant". Deci, fără Hristos înlăuntrul nostru, rugăciunile şi cererile ne duc la înşelăciune.
Pacea
Pacea este darul dumnezeiesc care se dă din belşug celor care se împrietenesc cu Dumnezeu si implinesc poruncile divine. Pacea este lumina care fuge de păcat, de întuneric. Un păcătos niciodata are pace. Să vă luptaţi împotriva păcatului şi să nu vă tulbure izbucnirea patimilor înlăuntrul vostru pentru că dacă biruiţi în lupta cu ele, ele s-au făcut pentru voi pricină de nouă bucurie şi pace. „Căutaţi pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul" (Evrei 12, 14) Pacea şi sfinţenia sunt două condiţii necesare pentru cel care cere cu râvnă să vadă faţa lui Dumnezeu. Pacea este temelia pe care se sprijină sfinţenia. Sfinţenia nu rămâne în inima tulburată şi înfuriată. Atunci când mânia rămâne mult timp în suflet, naşte duşmănia şi ura împotriva aproapelui. De aceea se cere împăcarea grabnică cu fratele nostru, încât să nu fim lipsiţi de harul lui Dumnezeu care sfinţeşte inima noastră. Cel care este împăcat cu sine, este împăcat şi cu aproapele şi cu Dumnezeu. Un asemenea om este sfânt, pentru că însuşi Dumnezeu Se sălăşluieşte înlăuntrul lui.
Iubirea
Urmăriţi iubirea, cereţi-o în fiecare zi de la Dumnezeu. Impreună cu iubirea vine şi toată mulţimea bunătăţilor şi a virtuţilor. Iubiţi, ca să fiţi şi voi iubiţi de alţiiî Dăruiţi lui Dumnezeu toată inima voastră, încât să rămâneţi în iubire! „Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el" (I Ioan 4, 16). Sunteţi datori să aveţi multă atenţie în relaţiile dintre voi şi să vă respectaţi unul pe altul, ca persoane sfinte, ca chipuri ale lui Dumnezeu. Să nu iei seama niciodată la trupul şi la frumuseţea omului, ci la sufletul lui. Luaţi seama la sentimentul iubirii, pentru că atunci când inima nu este încălzită de credinţă curată, iubirea este în primejdie să devină trupească şi nefirească, este în pericol să întunece mintea, şi să aprindă inima. Trebuie să cercetăm în fiecare zi dacă iubirea noastră izvorăşte din legătura iubirii noastre comune faţă de Hristos, din plinătatea iubirii noastre faţă de Domnul. Cel care priveghează ca să-şi păstreze iubirea neprihănită va fi păzit de cursele celui viclean, care se străduieşte încetul cu incetul să schimbe iubirea creştină în iubire obişnuită si sentimentală.
Discernământul
Vă îndemn să aveţi discernământ şi inţelepciune în toate. Să fugiţi de extreme! Asprimea merge împreună cu măsura virtuţii. Cel care nu are virtuţi mari, dar urmează celor desăvârşiţi, voind să vieţuiască cu asprime precum sfinţii asceţi, acesta este în primejdie să se mândrească şi să cadă. De aceea să vieţuiţi cu discernământ şi să nu vă istoviţi trupul cu osteneli peste măsură. Să vă amintiţi că nevoinţa trupului ajută în mod sigur sufletul să ajungă la desăvârşire. Aceasta se realizează în principal prin lupta sufletului. Nu întindeţi coarda mai mult decât trebuie! Să ştiţi că Dumnezeu nu ne forţează să dobândim darurile Lui, le dăruieşte când vrea El. Ceea ce primim în dar, este din mila dumnezeiască. Nu căutaţi să ajungeţi pe culmi, prin mari nevoinţe, fără să aveţi virtuţile, pentru că sunteţi în primejdie să cădeţi în înşelăciune, pentru indrăzneala şi trufia voastră. Cel care caută harismele dumnezeieşti şi vederile inalte, în timp ce este încă încărcat cu patimi, acesta este înşelat ca unul nesăbuit şi mândru. Intâi de toate, fiecare este dator să se lupte pentru curăţirea lui. Harul dumnezeiesc trimite harismele ca răsplată celor care s-au curăţat de patimi. Ii vizitează fără zgomot, şi la ceasul pe care ei nu-1 cunosc.
Mândria
Mândria minţii este mândria satanică, cea care-L tăgăduieşte pe Dumnezeu şi-L huleşte pe Duhul Sfânt. De aceea se şi vindecă foarte greu. Este un întuneric adânc, care împiedică ochii sufletului să vadă lumina care există înlăuntrul lui, lumina care-1 duce la Dumnezeu, la smerenie, la dorirea binelui. Dimpotrivă, mândria inimii nu este odrasla mândriei satanice, ci este creată de diferite stări şi evenimente: bogăţie, slavă, cinstiri, harisme duhovniceşti sau trupeşti (înţelepciunea, frumuseţe, putere, îndemânare etc.). Toate acestea înalţă pe culmi minţile oameriilor nesăbuiţi, care devin astfel cugetători de deşertăciuni, fără ca să fie însă şi atei, Aceştia sunt miluiţi de Dumnezeu în multe rânduri, îndreptaţi şi înţelepţiţi. Inima lor este zdrobită, şi încetează să caute slave şi deşertăciuni şi, astfel, se vindecă.Lucrarea noastră duhovnicească să fie cercetarea inimii noastre, ca nu cumva mândria să-şi facă cuib precum un şarpe veninos, această patima care naşte multe rele, care omoară orice virtute, care le otrăveşte pe toate. Spre această răutate luciferica trebuie să se îndrepte toată grija noastră. Ea trebuie să devină o lucrare neîntreruptă şi o cercetare continuă, zi şi noapte. Adevăr este, cred, să spun că toată grija noastră duhovnicească se reduce la căutarea şi nimicirea mândriei şi a odraslelor ei. Dacă ne izbăvim de aceasta, şi punem pe tronul inimii noastre smerenia, atunci avem totul. Pentru că acolo unde se află smerenia adevărată după Hristos, acolo se găsesc adunate şi toate celelalte virtuţi, care ne înalţă până la Dumnezeu.
Nobleţea creştină
Creştinii au datoria, după porunca Domnului, să devină sfinţi şi desăvârşiţi. Desăvârşirea şi sfinţenia sunt înfiripate mai întâi adânc în sufletul creştinului, şi după aceea se întipăresc în gândurile, în dorinţele, în cuvintele în lucrările lui. Astfel, harul lui Dumnezeu care există în suflet, se revarsă şi în purtarea lui cea din afară. Creştinul este dator să fie nobil în toate. Cuvintele şi faptele lui să fie inspirate de harul Duhului Sfânt, Care locuieşte în sufletul lui, incât să mărturisească formarea lui creştinească şi sa Se preamărească numele lui Dumnezeu. Cel care este măsurat în cuvinte, este măsurat şi în fapte. Cel care cercetează cuvintele pe care trebuie să le spună, îşi lercetează şi faptele pe care trebuie să le săvârşească, si niciodată nu depăşeşte limitele purtării bune şi virtuoase. Cuvintele pline de har ale creştinului sunt caracterizate de nobleţe şi delicateţe. Acestea sunt cele care nasc iubirea, aduc pacea şi bucuria. Dimpotrivă, vorbirea multă naşte ura, duşmăniile, mâhnirile, certurile, tulburările şi războaiele. Deci,întotdeauna să fiţi nobili. Niciodată buzele voastre sa nu scoată cuvânt rău, care nu este dres cu sarea harului lui Dumnezeu, ci să grăiască întotdeauna cuvinte pline de har, bune, care mărturisesc nobleţea cea după Hristos şi cultivarea noastră sufletească.
Doxologia
Creştinul este dator să-L preamăreasca pe Dumnezeu, şi cu trupul şi cu duhul lui. De altfel amândouă aparţin lui Dumnezeu şi, prin urmare, nu are stăpânire să le necinstească sau să le distrugă, ci sfinte şi sacre cum sunt, trebuie să le foloseasca cu multă mulţumire. Cel care îşi aminteşte că trupul si sufletul lui aparţin lui Dumnezeu, are o evlavie şi o frică tainică pentru ele. Evlavia şi frica îl ajută să, le păstreze curate de orice întinăciune, în comuniune neîntreruptă cu Acela prin care se sfinţesc şi se întăresc. Omul Il preamăreşte pe Dumnezeu cu trupul şi cu duhul său, mai întâi când îşi aminteşte ca a fost sfinţit de Dumnezeu şi s-a unit cu El, după aceea când îşi uneşte voinţa lui cu voinţa Lui Dumnezeu, încât să împlinească întotdeauna voia bine plăcută Lui şi desăvârşită. Un asemenea om nu vieţuieşte pentru sine, ci pentru Dumnezeu', Lucrează pentru împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Î1 preamăreşte în toate pe Dumnezeu, cu cuvintele şi cu faptele. Faptele lui săvârşite pentru binele semenilor se fac pricină de preamărire a Numelui Dumnezeiesc. Viaţa lui iluminată de lumina dumnezeiască, străluceşte ca un far puternic şi astfel, purtarea lui se face un îndrumător spre Dumnezeu, pentru cei care încă nu L-au cunoscut.
(Sfântul Nectarie al Pentapolei)
preluare din cartea "Glasul Sfinţilor Părinţi" , tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte GALACTION, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului. Editura Egumeniţa 2008.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu