(Matei 7, 15)
Unde este adevărul?
Cu multă mulţumire mă însărcinez sa discut cu voi despre cele pe care le-aţi amintit în epistola voastră însemnată. Văd că în ţinutul vostru incepe sa se aprindă un incendiu, şi de aceea mă grăbesc sa va raspund cu ceea ce Dumnezeu mă va lumina. Voi scrieti: „a apărut un predicator al credinţei, care pare nobil, şi străbate casele, citeşte Evanghelia, o talcuieşte, învaţă despre credinţa în Hristos şi indeamnă la pocăinţă. Lângă mine locuieste un legător de cărţi sărac. In casa lui vine acest predicator şi se adună destulă lume. Am fost şi eu acolo de două ori. Se aude că şi în alte părţi unde predică, se adună mulţi oameni să-1 asculte". Să ne oprim la acest aspect. Aici apare clar că misionarul acesta tânăr al credinţei nu este un misionar al Bisericii. Cum învaţă despre credinţa în Hristos, fără să fie recunoscut ca misionar de Biserică? Aud acest lucru pentru prima dată! Trebuia să vă gândiţi de la început că se întâmplă ceva suspect, şi să fiţi cu reţinere! Spuneţi în continuare că învaţă credinţa în Hristos şi grăieşte continuu din Evanghelii. Tocmai acest lucru trebuia să vă pună mai mult pe gânduri. De ce vă învaţă credinţa în Hristos, oare nu sunteţi creştini? De mici copii credeţi în Hristos şi vieţuiţi în sânul Sfintei Biserici Ortodoxe!
Deci, când a început să vă înveţe despre credinţa în Hristos, pe voi care deja credeţi, ar fi trebuit să vă gândiţi că credinţa lui poate să fie diferită de a voastră, adică de credinţa Bisericii noastre. însă, niciunul dintre voi n-a protestat. Spunându-vă să credeţi în Hristos, v-a socotit necredincioşi. Şi voi l-aţi ascultat nepăsători, ca şi cum aţi fi într-adevăr necredincioşi. Aceasta este a doua voastră greşeală, mai mare decât cea dintâi. Scrieţi: „vorbeşte întotdeauna despre Domnul nostru Iisus Hristos şi despre jertfa Sa mântuitoare. Grăieşte cu entuziasm, şi noi îl ascultăm cu bucurie, şi ne încântă mereu". Oare v-aţi dat seama dacă este ortodox sau de altă credinţă? Poate aţi gândit că de vreme ce vorbeste de Mântuitorul Hristos, şi mai ales cu entuziasm, cu siguranţă că este de-al nostru, se găseşte în adevăr şi propovăduieşte adevărul. Aţi fost atraşi de toate acestea, şi aţi căzut în cursă! Se poate ca la început să fi fost ortodox, dar a căzut din Ortodoxie, este eretic! Poate că propovăduieşte mântuirea „în Hristos” dar nu aşa cum ne-au învăţat Hristos şi Sfinţii Apostoli. Este un fapt sigur că cei care se află în inşelăciune, cred că deţin adevărul. Papistaşii care s-au rupt cei dintâi de Biserică, consideră că adevărul este exclusiv de partea lor. Protestanţii care au constatat si au propovăduit starea dezastruoasă a catolicilor, sub multe aspecte, in loc să se întoarcă la adevăr, s-au îndepărtat mai mult decât catolicii. Englezilor nu le-a plăcut protestantismul german, şi 1-au întemeiat pe-al lor, după propria cugetare, după părerile lor, nu conform adevărului veşnic pe care 1-a descoperit Dumnezeu. Din anglicanism şi protestantism au apărut mai tarziu multe grupări, şi ereziile s-au înmulţit.
Dar în timp ce în Apus apăreau diferite edinţe, mai mult sau mai puţin înşelătoare, în rasărit, Ortodoxia, Biserica noastră cea adevarată a rămas neschimbată, şi deţine adevărul dumnezeiesc, ca o vistierie. Au trecut multe veacuri, dar adevărul s-a păstrat neschimbat şi nefalsificat în sânul Bisericii, şi a ajuns la noi aşa cum 1-a propovăduit Domnul şi Sfinţii Săi Apostoli. Aşadar, în timp ce de mic ai fost alăptat cu adevărul veşnic, învaţătorul vostru mincinos, de-abia de ieri a învăţat inşelăciunea! Deci, acela nu ezită să propovăduiască pretutindeni credinţa lui greşită, în timp ce voi fără nicio reţinere v-aţi dus la el, şi vă aflaţi în primejdie să plecaţi departe de Biserică şi de adevărul lui Dumnezeu. Prevăd reacţiile atât ale voastre, cât şi ale celor care ascultă împreună cu voi: „Dar ce minciună propovăduieşte acesta? E1 propovăduieşte adevărul „în Hristos, învaţă despre mântuire, vesteşte Evanghelia!" Dar oare ereticii n-au făcut întotdeauna acest lucru? în timp au apărut nenumărate erezii, şi toate au fost condamnate de Ortodoxie, cu toate că Î1 propovăduiau pe Mântuitorul Hristos. Nimeni dintre voi n-a bănuit că acest Nume închinat este pe buzele înşelătorului ca o momeală, ca să înşele şi să ducă la pieire sufletele voastre simple? N-aţi citit în Evanghelie cuvintele prevestitoare ale Domnului: „Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori"? (Matei 7, 15). îmi scrieţi că predicatorul mincinos vă citeşte şi vă învaţă din Evanghelie. Cu siguranţă că Sfânta Evanghelie şi întreg Noul Testament este izvorul cel mai vrednic de crezare, farul care arata calea cea adevărată spre împărăţia cerurilor. Dar nu este uşor pentru oricine care citeşte Evanghelia, s-o înţeleagă cu desăvârşire şi să păşească astfel cu certitudine pe calea mântuirii. Se poate ca cineva să cerceteze cuvântul dumnezeiesc, dar să-1 tâlcuiască greşit. Pentru acesta, Evanghelia devine o unealtă pierzătoare. Şi de ce aceasta? Pentru că nu cunoaşte bine anumite condiţii ale mântuirii, semnele adevărate ale urcuşului dumnezeiesc, ca de exemplu credinţa, ţinerea poruncilor, dobândirea harului dumnezeiesc,
etc. în Evanghelie lucrurile acestea nu sunt consemnate la un loc, ci răsfirate în versete diferite.
Deci, pentru ca să păşească cineva cu siguranţă, trebuie să cunoască toate aceste lucruri. Şi aici mulţi şchiopătează. Cineva începe să adune diferite texte scripturistice în legătură directă cu mântuirea, texte fundamentale, iar după aceea se opreşte la unul sau două dintre acestea, le separă de celelalte din Sfânta Scriptură, şi strigă: „Am găsit calea mântuirii!" în modul acesta, primul propovăduieşte: „Crede şi te vei mântui", al doilea clarifică: „Ai primit harul dumnezeiesc şi nimic altceva nu-ţi mai trebuie" , iar al treilea sfătuieşte: „Iubeşte, şi vei ajunge în ceruri!" şi altele asemănătoare.
Toate aceste îndemnuri, desigur că sunt corecte şi au fundament în Sfânta Scriptură. Dar niciunul în mod separat nu acoperă în întregime problema mântuirii. Trebuie ca cineva să le unească pe toate acestea, şi atunci va dobândi o cunoaştere deplină a conditiilor mântuirii. Deci, iată că şi învăţătorul vostru mincinos se află printre cei care s- au înşelat. Cu siguranţă că şi acesta citeşte Evanghelia, aşa cum îmi scrieţi, şi învaţă cum ne vom mântui. Vă arată însă toată dimensiunea luptei care se cere, sau doar o parte? A luat două sau trei versete din Scriptură, le-a separat de celelalte, şi a început să strige: „Iată pentru voi, medicamentul mântuitor! Luaţi-1 şi vă veţi mântui!" Aşadar este mincinos şi înşelător. Şi voi, ascultându-1, aţi închis gura, şi i-aţi dat curaj să propovăduiască fără piedică:
„Credeţi în Mântuitorul Hristos, şi vă veti mântui!” Oricum, trebuie să credem în Hristos ca să ne mântuim. Aici însă vă fac atenţi că această credinţă a noastră în Hristos trebuie s-o primim în legătură cu credinţa în Sfânta Treime. Pentru că atunci când aude cineva continuu despre „mântuirea în Hristos", există primejdia să se întipărească înlăuntrul lui adevărul acesta atât de puternic şi exclusiv, încât să uite, sau să surpe importanţa Sfintei Treimi în lucrarea mântuirii. Astfel, este posibil ca Sfânta Treime să fie umbrită de Persoana Mântuitorului Hristos. Aceasta înseamnă însă deviaţie de la calea trasată a mântuirii. Şi nu este lucru de cinste să primească cineva credinţa creştină, şi după aceea să distrugă. Iată ce vreau să întăresc prin toate acestea: aşa cum întruparea şi Jertfa pe cruce a Fiului nu s-au concretizat fără Tatăl şi Duhul Sfânt, la fel şi mântuirea noastră nu se împlineşte fără conlucrarea Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, adică a celor trei Persoane ale Sfintei Treimi. Credincioşii vin spre Fiul, “prin Tatăl", aşa cum Domnul nostru ne descoperă: „Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l trage Tatăl, Care M-a trimis" (Ioan 6, 44). Dar şi Tatăl, cum Î1 trage spre Fiul? Prin Duhul Sfânt! Fără Duhul Sfânt, nimeni nu se mântuieşte! De aceea, Domnul a zis: „Vă este de folos ca Eu să plec. Pentru că dacă Eu nu Mă duc, Mângâietorul nu va veni la voi!" (Ioan 16, 7). Este ca şi cum ar zice: „Dacă nu vine Mângâietorul, Duhul cel Sfânt, zadarnică este întruparea Mea, zadarnică este moartea, zadarnică învierea! Veţi rămâne departe de mântuire, pentru că fără Duhul Sfânt nu puteţi să vă preschimbaţi, să primiţi trăsăturile celui mântuit". Deci vedeţi cum ne mântuim? „în Hristos Iisus", prin bunăvoinţa Tatălui, şi cu harul Sfântului Duh.
Sfinţii Apostoli au înţeles profund acest lucru, de aceea propovăduiau: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos, şi dragostea Lui Dumnezeu Tatăl şi părtăşirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toţi" (Corinteni 12, 13). In acelaşi mod să înţelegeţi şi voi problema mântuirii voastre. Şi prin acest criteriu să cercetaţi adevărul mărturisirii de credinţă, atât al celui de astăzi, cât şi al oricărui alt predicator. Vă voi arăta acum ce este mult mai important pentru mântuirea voastră: este de prisos să spunem că credinţa este responsabilă pentru mântuire. Apostolul Pavel scrie: „fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi Lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este, şi ca Se face răsplătitor celor care Îl cauta”(Evrei 11, 6). Suntem datori să credem în toate câte Dumnezeu a binevoit să ne descopere, fără adaosuri sau tăieturi, aşa cum sunt păstrate în Sfânta Biserică Ortodoxă. Mai concret: Dumnezeu este Unul în fiinţă, dar în trei Persoane distincte. Tatăl a creat lumea prin Fiul, si o proniază prin Acesta. L-a plăsmuit pe om, „după chipul Său", ca să vieţuiască în Rai. Prin neascultarea proto-părinţilor însă am pierdut viaţa paradisiacă şi era cu neputinţă să ne mântuim. Dar Fiul Dumnezeului nostru a avut milă de noi, şi S-a insărcinat cu lucrarea de izbăvire şi mântuire. A venit pe pământ, a luat trup, a pătimit, a murit pe cruce, a înviat, S-a înălţat la ceruri şi a şezut, ca Dumnezeu şi Om de-a dreapta Tatălui, Care în felul acesta a arătat că primeşte jertfa Fiului şi puterea Lui mijlocitoare pentru mântuirea credincioşilor. Fiul însuşi L-a trimis pe Duhul Sfânt, Care purcede de la Tatăl, şi El S-a pogorât peste apostoli, şi i-a umplut cu înţelepciune şi putere dumnezeiască.
Aceştia, plini de Duhul Sfânt, au propovăduit credinţa creştină şi au întemeiat împreună cu toţi credincioşii Biserica, al cărei Cap este Hristos. Ei înşişi, la porunca lui Dumnezeu, au săvârşit Sfintele Taine care oferă harul dumnezeiesc credincioşilor, şi au lăsat pe episcopi şi preoţi conducători şi urmaşi ai lor în lucrarea apostolică, iconomi ai comorilor duhovniceşti ale cerurilor, pe care Duhui Sfânt le-a încredinţat Bisericii.
Urmaşii apostolilor, prin harul special al hirotoniei, au continuat lucrarea mântuirii de-a lungul veacurilor şi, astfel, aceasta se continuă neîntrerupt până în zilele noastre. Credincioşii care primesc harul dumnezeiesc prin Sfintele Taine se mântuiesc, nu izolat, ci în sânul Bisericii, uniţi toţi prin credinţa vieţuirii adevărate, şi sub îndrumarea preoţilor. Mântuirea fiecărui credincios se împli- neşte tainic, şi fiecare creştin aşteaptă o altă viaţă luminoasă, de dragul căreia rabdă strâmtorări, cu voie sau fără de voie. Mai credem că cei „adormiţi", morţii, nu încetează să rămână în trupul Bisericii şi să fie în comuniune cu noi, desigur, nu într-un mod văzut, ci nevăzut. în toate acestea trebuie să credeţi din tot sufletul! Credinţa singură nu este suficienta pentru mântuire. Trebuie să fie însoţită şi de viata sfântă, după poruncile Domnului: „Nu oricine imi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel care face voia Tatălui Meu Celui din ceruri" (Matei 7,21). Şi voia Părintelui ceresc o găsim în poruncile Lui: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine, va fi iubit de Tatăl Meu, şi-L voi iubi şi Eu şi mă Voi arăta lui... dacă Mă iubeşte cineva, va păzi Cuvântul Meu, şi Tatăl Meu Î1 va iubi, şi vom veni la el, şi vom face locaş în el" (Ioan 14, 21-23).
Conform cuvintelor Domnului, credinţa şi faptele au valoare egală. Niciuneia dintre ele nu i se dă prioritate. Pentru ca să fie credinţa dreaptă şi faptele sfinte, este neapărată nevoie de Harul Dumnezeiesc. Duhul Sfânt S-a pogorât asupra apostolilor şi, în continuare, prin mijlocirea acestora, asupra tuturor credincioşilor. Ceea ce au făcut apostolii fac astăzi urmaşii lor, conform cu rânduiala care le-a lăsat-o Duhul Sfânt. Astfel, Harul Dumnezeiesc rămâne continuu înlăuntrul Sfintei noastre Biserici, înlăuntrul mulţimii credincioşilor. Pe toţi îi luminează, îi întăreşte, îi sfinţeşte. Credincioşii s-au mântuit şi se mântuiesc cu ajutorul ilui divin: „prin harul lui Dumnezeu v-aţi manituit", (Efeseni 2,8) scrie apostolul Pavel.
Sunt unii rău credincioşi, care propovăduiesc ca este de ajuns să creadă cineva, şi harul lui mnezeu se va sălăşlui înlăuntrul lui. Deci, aflaţi şi ţineţi minte că Harul Dumnezeiesc nu se oferă în alt mod, decât prin Sfintele Taine care sunt săvârşite de apostoli, sau de urmaşii lor în Biserică, aşa cum a hotărât Insuşi Domnul. Şi pentru ca să vă încredinţaţi mai mult de acest lucru, vă voi aduce două exemple din Sfânta Scriptură:
Domnul nostru Insuşi, vorbind cu Nicodim, a zis: „Dacă nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în împărăţia Lui Dumnezeu" (Ioan 3, 5). Această naştere „din apă şi din Duh" ce altceva poate să fie decât sfântul Botez, prima dintre Tainele creştine? Apostolul Pavel, ajungând în Efes, pe parcursul călătoriei sale, a întâlnit 12 credincioşi şi i-a întrebat:
- Când aţi crezut, aţi primit Duhul Sfânt?
Şi aceia au răspuns:
- N-am auzit nimic despre Duhul Sfânt!
- Şi cu ce v-aţi botezat, a întrebat Apostolul?
- Cu botezul lui Ioan, au răspuns.
Atunci apostolul le-a explicat că botezul înaintemergătorului Ioan era doar o pregătire pentru credinţa în Hristos. Şi după ce le-a completat învăţătura evanghelică, i-a botezat cu botezul creştin. După botez „Pavel şi-a pus mânile asupra lor şi Duhul Sfânt a venit peste ei; atunci au început să vorbească în limbi şi să profeţească" (Fapte 19, 6). Această lucrare văzută a Apostolului a fost înlocuită mai târziu cu ungerea. Astfel, s-a consacrat ca Taină a Bisericii, Mirungerea, prin care se transmit harismele Duhului Sfânt. Aceste două întâmplări, cea cu Nicodim şi cea cu credincioşii din Efes, sunt de ajuns ca să vă încredinţeze că Harul Dumnezeiesc se oferă într-un mod palpabil prin mijlocirea Sfintelor Taine, şi nu într-un mod abstract, prin credinţa teoretică. Aşa a rânduit Hristos însuşi.
Voi enumera aici şi celelalte Sfinte Taine: iertarea păcatelor săvârşite după Botez nu înseamnă o mărturisire simplă, abstractă înaintea lui Dumnezeu, ci o spovedanie tainică, înaintea părintelui duhovnic, cu zdrobire adâncă şi cu hotărârea statornică de a evita aceleaşi păcate. Taina dumnezeieştii Impărtăşanii creează o unitate vie a credinciosului cu Domnul nostru Iisus Hristos. Puterea harului dumnezeiesc pentru continuarea lucrării sfinţitoare a Bisericii se oferă prin taina Hirotoniei.
Prin Taina Nunţii un bărbat şi o femeie se unesc şi creează o familie creştină binecuvântată. Cei bolnavi se vindecă prin Taina Sfântului Maslu.
Sfintele Taine sunt izvoare ale Harului Dumnezeiesc, care-i adapă pe credincioşi cu putere. Nu există altă cale, alt mijloc ca să primească cineva harul. Şi cine vorbeşte despre altă cale este rău credincios şi înşelător.
Aceste trei lucruri despre care am spus că sunt necesare pentru mântuire, adică credinţa, viaţa în conformitate cu poruncile dumnezeieşti, şi harul divin care se oferă prin Sfintele Taine, necesita şi pe al patrulea, preoţia, pe care a rânduit-o Domnul.
Este necesar să vieţuim după poruncile dumnezeieşti, dar acest lucru este cu neputinţă fără indrumarea slujitorilor lui Dumnezeu. Ei ne vor sfătui, ne vor învăţa cu luare aminte, ne vor îndrepta greşelile, îi vor ridica pe cei care cad, îi vor readuce pe calea cea dreaptă pe cei care se abat, ne vor învăţa credinţa, ne vor sfinţi prin Harul Dumnezeiesc, prin Sfintele Taine, îndreptându-ne pe calea mântuirii.
Păstorii, harismaticii, cei chemaţi de Dumnezeu sunt indispensabili. Pe aceştia ni-i trimite numai Domnul. Şi iată şi confirmarea apostolică: „Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos" ( Efeseni 4,11-12). Dar şi faptul în sine ne arată. Domnul i-a trimis pe apostoli, zicându-le: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă." (Matei 28,19-20).
Şi apostolii s-au arătat ascultători. Dar pentru că ei nu erau veşnici, în timp ce lucrarea lor trebuia să se continue în toate veacurile, au lăsat în tot locul urmaşi, îndemnaţi de porunca lui Dumnezeu, păstori şi învăţători care vor săvârşi Sfintele Taine şi vor sluji lucrarea de mântuire. La fel se întâmplă şi astăzi. Şi pentru preoţi este valabil ceea ce Domnul a spus despre apostoli: „Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă; iar cel ce se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine" (Luca 10,16).
V-am spus despre cele patru condiţii necesare pentru mântuire, dar mai există încă una: să aparţinem trupului Bisericii, uniţi în mod viu cu mulţimea credincioşilor. Domnul a numit Biserica „viţă de vie". Aceasta este trupul, iar credincioşii ramurile. Adunarea tuturor credincioşilor constituie un tot indisolubil, unit cu Hristos. Şi aşa cum o ramură dacă se taie, se usucă şi încetează să trăiască, la fel şi oricare credincios care se rupe de Biserică, prin urmare şi de Domnul, piere din punct de vedere duhovnicesc (Ioan 15, 1-6). De aceea din totdeauna, din toate veacurile până astăzi, credincioşii autentici au simţit că trăiesc cu adevărat doar în comuniune cu ceilalti credincioşi, cu Biserica. S-o socotim Maica noastră! Şi este adevărat cuvântul că cel care nu are Biserica drept mamă, nu-L ştie pe Dumnezeu drept Tată. Şi dacă Dumnezeu nu este Tatăl lui, atunci cine este? Participarea credinciosului la viaţa Bisericii şi lucrarea mântuirii în sânurile ei, îi impune următoarele îndatoriri:
1. Să creadă în ceea ce crede Biserica întreagă, de la începuturi până astăzi. Să cerceteze fiecare cuget, fie al său, fie străin după criteriile ei. în nicio situaţie să nu-şi îngăduie cea mai mică discordanţă cu învăţătura Bisericii, de vreme ce este „stâlp şi temelie a adevărului" (I Timotei 3,15).
2. Să nu se separe cu nimic de ceilalţi în ceea ce priveşte rânduiala vieţii bisericeşti. Să participe la slujbe şi la rânduielile Bisericii, după porunca Apostolului Pavel. (Evrei 10,25).
3. Să aibă convingerea profundă că mădularele Bisericii care se află în cer, sunt în comuniune vie şi directă cu cei de pe pământ. Rugăciunile unora pentru alţii sunt ascultate şi se împlinesc după voia lui Dumnezeu. Noi, aici pe pământ, suntem casnici cu îngerii şi cu toţi sfinţii tuturor timpurilor, pentru că am ajuns „în cetatea Dumnezeului Celui viu, în Ierusalimul ceresc, cu miriade de îngeri, la praznicul şi adunarea primilor fii născuţi ai lui Dumnezeu, ale căror nume sunt consemnate în ceruri" (Evrei 12,22-23).
Scrieţi că ereticul vostru se roagă cu rugăciunile lui, şi nu-şi face semnul Sfintei Cruci. Din aceasta vedeţi câte inovaţii face! Toţi creştinii ortodocşi, chiar şi cei mai mulţi dintre eretici îşi fac semnul Sfintei Cruci, doar el nu. Este şi acesta un mod de mărturisire al lui Iisus Hristos, care de dragul nostru a suferit pe Cruce.
Domnul a zdrobit pe Cruce puterea vrăjmaşilor. Ei se mânie pe aceasta şi evită orice amintire a ei. Cel care nu se însemnează cu semnul Sfintei Cruci, lasă frâu liber diavolilor. Crucea îl sfinţeşte pe orice om şi orice obiect. Invăţătura aceasta a primit-o Biserica de la apostoli, şi aşa cred credincioşii. De aceea, în chip binecuvântat se întreabă cineva: este creştin cel care fuge de semnul Sfintei Cruci?
Mai scrieţi: „între noi a apărut a apărut confuzie, pentru că în timp ce predicatorul merge peste tot, se luptă, învaţă şi vorbeşte cu entuziasm, preoţii noştri tac. Iar în Biserică, rareori când predică vreun preot. Se limitează doar la săvârşirea sfintelor slujbe. Avem nevoie de cuvânt viu, şi nu primim."
Sunt de acord cu voi că preoţii trebuie să predice mai des, să comunice cu credincioşii, şi să discute cu ei, fie în Biserică, fie în orice alt loc. Nu sunt însă de acord cu faptul că, chiar dacă nu se întâmplă acest lucru, enoriaşii duc lipsă de hrană duhovnicească. Slujba însăşi aminteşte creştinului atent, şi dogmele şi poruncile lui Dumnezeu. Şi ne : învaţă cum să ne unim cu Acesta. Este de ajuns şederea cu atenţie şi cunoştinţă în Biserică, pentru ca sufletul să se hrănească şi să reînnoiască trăirile inimii, aşa cum mărturisesc mulţi din experienţă. V-am spus toate cele de mai sus, plecând de la scrisoarea voastră. Nu-mi rămâne decât să adaug concluzia şi sfatul: îndepărtaţi-vă de învăţătorul eretic mincinos, şi alipiţi-vă cu statornicie de Biserica hoastră Ortodoxă! Acest lucru să-i sfătuiţi şi pe ceilalţi creştini!
(Sfântul Teofan Zăvorâtul)
preluare din cartea "Glasul Sfinţilor Părinţi" , tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte GALACTION, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului. Editura Egumeniţa 2008.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu